Avem o noua locatie
Pentru a urmari articolele Travelfunpassion va invit sa utilizati noua adresa: http://www.travelfunpassion.com
Acolo veti gasi noile povesti de la „fata cu viata in valiza”.
Va multumesc frumos
Pentru a urmari articolele Travelfunpassion va invit sa utilizati noua adresa: http://www.travelfunpassion.com
Acolo veti gasi noile povesti de la „fata cu viata in valiza”.
Va multumesc frumos
Așa cum povesteam în celelalte relatări despre Maroc, țara aceasta m-a determinat (cel puțin cu ceea ce am văzut până acum) să îmi doresc să o descopăr în următorii ani mai mult. Marrakech (Marrakech-o lume multicoloră și fascinantă, Essaouira (Essaouira – o oază de liniste africană) și Cascadele de la Ourika Valley sunt cele 3 mari obiective pe care le-am vizitat în excursia de anul trecut.
La fel ca și în excursia de la Essaouira, am apelat la ghid (Don Omar Marracheck) pentru a organiza atât plecarea din oraș cât și micile opriri pe care le–am făcut pe drum, pentru a înțelege mai bine cultura berberă și modul lor de viață în inima munților.
Bucură-te de ospitalitatea berberă
Prima oprire am făcut-o la o casă berberă, o casă pe care am considerat-o inițial muzeu, dat fiind că erau și alți turiști ce îi treceau pragul, făceau fotografii și se minunau de cum se coace pâinea în cuptor sau se macină (primitiv ) secara, pentru a face acele turte delicioase pe care le-am descoperit în Maroc (și de care am făcut un abuz aproape impardonabil pentu dieta mea).
Surpriza cea mare a fost când, Omar ne-a spus că nu era un muzeu, era chiar căminul în care trăiau acei oameni (deveniți ușor exponate pentru turiști), că își deschideau zilnic ușa pentru a face cunoscut felul lor de a trăi, își întâmpinau oaspeții necunoscuți cu ceai făcut din mentă proaspătă, turte de secară, ulei de măsline, unt făcut în casă și miere delicioasă.
Mi-am dat seama că pentru ei era un venit constant de pe urma curioșilor turiști, că le făcea o deosebită plăcere să vorbească despre stilul lor de viață, să zâmbească în fața aparatului de fotografiat, știind că e un troc onest: pentru plăcerea de a avea aceste imagini aceștia plăti, și cu banii gazdele i își vor asigura traiul pentru urmatoarele zile.
Oricum în Maroc totul are un preț, totul se negociează. Mulți s-au plâns că nu suportă faptul că turistul e văzut ca o „mașină de bani” pentru localnici dar, până la urmă, e un târg cinstit; e ceea ce se întâmplă în orice țară africană sau chiar în, mult mai apropiata, Turcie. Nu pot spune că m-a deranjat acest aspect de-a lungul vacanței: am luat-o că pe un fapt asumat și am negociat cum am putut mai bine:).
Descoperă Legenda Doamnei Fatima (sătucul Setti Fatma)
După această mică oprire inedită ne-am continuat drumul către, mult așteptatele, cascade și originalul sătuc Setti Fatma. Aceasta este ultima așezare înaintea cascadelor, ultima bucățică de drum asfaltat înainte ca plimbarea să se transforme într-o escaladă printre stânci și drumuri pietruite.
Setti Fatma este un sătuc cu numeroase restaurante mici, în aer liber, pe malul râului, câteva magazine de suveniruri, mult prea mulți însoțitori de parcare sau ghizi ce se oferă să te conducă spre faimoasele cascade.
Legenda spune că Fatima a venit din Egipt în Maroc, în urmă cu 1000 de ani, și a fost adoptată de o familie de aici, până când s-a căsătorit, la vârsta de 12 ani. După căsătorie a avut 2 copii, care au decedat înainte sa, și care, sunt îngropați în același mormânt ca și ea. Într-o zi, când cauta lemne de foc, Fatima a lovit cu toiagul în sol și a dat de un izvor de apă proaspătă, aceasta fiind, se pare, originea cascadelor din valea Ourika. Tot despre Fatima se spune că a avut puteri miraculoase de vindecare ale problemelor de infertilitate la femei iar după moartea sa, oamenii au continuat să vină și să bea apă de la izvorul descoperit de ea, aducând omagii acesteia. Mormântul său se află pe coasta muntelui, poziționat, astfel încât, se vede întregul sat ce îi poartă numele; Fatima a fost, de fapt, prima femeie mistică din Maroc.
Admiră imaginea piscurilor înzăpezite ale munților Atlas
M-a fascinat imaginea munților Atlas, acoperiți de zăpada la jumătatea lui noiembrie, lanțul muntos făcând legătura între Maroc, Algeria și Tunisia din Africa de Nord; cunoscut și pentru numeroasele stațiuni de ski. Am avut posibilitatea să traversez și micul râul Draa, cel care unește valea Imil și valea Ourika, pe un pod improvizat de lemn (nu a fost el foarte periculos dar mi-a dat câteva emoții când am văzut că se mișcă în bătaia vântului).
Am profitat și am urcat ceva vreme pe stânca abruptă, culegând cât mai fructe de cactus; ceea ce l-a cam speriat pe bunul ghid, Omar, dat fiind că acestea înțeapă mai ceva decât urzicile noastre, iar efectele se simnt doar la câteva minute bune de la contactul cu pielea:).
Abia mult mai târziu am observat și cât de gustoase sunt fructele de cactus, după ce le-am cumpărat din piață și am fost învățată tehnica de a le tăia 🙂
Urcușul către prima cascadă nu a fost foarte solicitant, însă destul de dificil, dat fiind că nu eram echipată cu încălțămintea adecvată pentru abilitățile de „capră neagră” ale ghidului: care a ținut morțiș să îmi arate cât de repede te poți cățăra pe toate acele pietroaie alunecoase. A meritat totuși efortul :).
După o sesiune scurtă de foto, am hotărât să ne întoarcem și să mâncăm la unul dintre micuțele restaurante colorate de pe malul râului, în Setti Fatma. Locația a fost cu adevărat deosebită. Ce poate fi mai frumos decât să mănânci în aer liber, având în față crestele albite ale munților Atlas, cu apa care susură liniștită la picioarele tale?!
Nimic, nici măcar prețurile ușor piperate nu mi-au deranjat starea de bine și am savurat bunul tajine de miel ales, asezonat, bineînțeles, cu un ceai de mentă („whiskey- ul marocan”- așa cum s-a lăudat chelnerul cel zâmbitor).
După cele câteva zile din Maroc, am decis, că această țară pentru a fi descoperită, trebuie să lași acasă toate prejudecațile europene, să te bucuri de orice și să trăiești clipa.
Eu, una, am folosit pe deplin în această vacanță mottoul TravelFunPassion „Invață să te bucuri de viață”:).
Marocul a fost o frumoasă descoperire a anului trecut:). Dacă Marrakech-ul m-a suprins prin culoare și haos (Marrakech-o lume multicoloră și fascinantă), Essaouira m-a suprins prin liniștea și prin capacitatea sa de a « calma » până și cel mai agitat turist (așa ca mine). Orașul fascineaza prin plajele sale, experiențele culinare autentice, farmec marocan blând și cu puțină sofisticare, dozată suficient încât să nu–l transforme într-o destinație prea exclusivistă.
Am avut plăcerea să descopăr Essaouira pentru o zi, suficient timp încât să fiu convinsă că aș vrea să mă reîntorc și să îmi savurez cafeua admirând valurile oceanului Atlantic.
Cât am stat am avut parte de o vreme halucinantă: ploaie, soare, vânt, cald, furtună și iar soare (toate pe parcursul a câtorva ore).
Am optat pentru o excursie din Marrachesh cu un ghid local (Don Omar Marrakech) și am avut placerea de a afla de la un localnic cateva detalii despre cultura, arta culinară și isoria Essaouirei.
Află povestea caprelor alpiniste din copacii de Argan
Dis de dimineață am pornit către Essaouira, traversând sate micuțe, orașe frumos împodobite cu bulevarde largi sau oprindu-ne pe marginea drumului doar pentru a admira copacul plin cu capre.
Aceasta a fost prima imagine ce m-a determinat să fiu atrasă de această țară : locul unde cineva putea sta ore întregi în mijlocul câmpului pentru a păzi un copac de argan pe ramurile căruia se cocoțau falnice câteva zeci de capre este un loc ce trebuie descoperit.
Caprele sunt alpiniști calificați și sunt cunoscute că se cățăra pe roci abrupte și munți în căutarea hranei. Caprele din Maroc însă, urcă în copaci, căutându-și în copaci hrana de care au nevoie, dat fiind că terenul este preponderent arid (din cauza secetei). Caprele sunt atrase de fructul arborelui de argan, care se coace în luna iunie (dar și frunzele oferă o sursă nutritivă pentru acestea). Copacul de Argan crește la 8-10 metri inăltime și poate trăi pană la 150-200 de ani. Arganul oferă o variantă de venit suplimentară pentru populația berberă datorită uleiului obținut (în mod tradițional) cu «ajutorul caprelor». Acestea pot mânca fructul de argan și, odată, trecut prin sistemul lor digestiv, acesta va fi prelucrat în cooperativele locale și transformat în uleiul atât de folositor (fie ca produs cosmetic sau ca și produs comestibil).
Am oprit la copac, am încercat să am o conversație cu păstorul caprelor (o combinație primitivă de franceză cu ceva englezaJ) și am făcut zeci de fotografii, fascinată fiind de eleganța acestor mamifere printre crengile încă înverzite de argan.
După acest scurt popas am oprit la o mini făbricuța de ulei de argan. În Maroc încă mai există cultura cooperativelor, ca cele pentru prelucrarea arganului, unde femeile din zona rurală, fără alte posibilități de a obține venituri, lucrează zilnic și produc produsul miraculos. În camere decorate cu diferite fotografii, femeile folosesc instrumente antice de presare manuală a sâmburilor pentru a finaliza procesul elaborat de creare a cremei de argan.
Este, într-adevăr, mai scump să cumperi produsele argan de aici dar merită, cu siguranță, prețul tocmai pentru a vedea metodelele utilizate încă din timpurile de demult (poți considera că e un muzeu ce prinde viață în față ochilor tăi). Uleiul cosmetic este e util iar cremele care il conțin sunt extrem de bune pentru orice tip de piele (și știu, dat fiind că m-am întors în țara cu destul de multe sticlute și cutiuțe minune:)
Admiră orașul de pe Metereze
Încă de la intrarea în Essaouira vei vedea falnicele ziduri albe de apărare al fortăreței Mogador. Meterezele din Essaouira sunt o parte importantă a istoriei sale, un oraș de coastă marocan situat de-a lungul Oceanului Atlantic unde, în 1506, portughezii au construit primele ziduri ale orașului, cunoscut sub numele de Mogador, un punct extrem de startegic pentru viața economică a acelor vremuri.
După construcția meterezelor a apărut și portul, cel care a deținut un rol cheie în comerțul cu navele portugheze ce acostau mereu aici. Zona a fost cunoscută sub mai multe nume: Mogador-„cetate mică”, portul de Timbuktusau și Orașul Vântului din Africa, (și am trăit pe pielea mea vânturile sale total neprietenoase).
Intrarea în interiorul fortăreței, ce și-a păstrat zidurile intacte, costă doar 2 euro și ai posibilitatea de a admira oceanul și medina de sus. Vei înțelege cât de frumoasă este așezarea acestea, care a fascinat zeci de artiști de-a lungul vremii (mai ales creatori de filme: aici s-a filmat și Urzeala tronurilor). Prima impresia pe care am avut-o a fost că Essaouira pare un alt orășel din Grecia, nicidecum Africa: ziduri albe, case colorate albastru, ulei de masline și oameni primitori.
Plimbă-te prin Medina si nu uita de…fresh ul de portocale:)
Plimbarea prin Medina a fost una extrem de plăcută, diferită total de Medina din Marrakech, aici, vânzătorii erau pe jumate plictisiți parcă de tot showul străzii (poate pentru că am ajuns și la ora prânzului) și străduțele erau încă goale.
M-am bucurat enorm de plimbare, ascultând cuminte explicațiile ghidului local despre istorie și despre faptul că Essaouira este locul preferat al europenilor de vest pentru a se retrage la pensie (aces lucru mi-a dat si mie cateva idei 🙂).
Ce poate fi mai frumos decât să te bucuri zilnic de valurile Atlanticului, să privești jocul pescărușilor și să savurezi cafeaua printre căsuțe cu ziduri albe și ferestre albastre ?:)
Ce altceva am mai aflat? Essaouira este intrată în patrimoniul UNESCO din 2001, fiind un simbol al toleranței religioase (se știe déjà că Marocul este unul dintre statele musulmane cele mai deschise), că cel mai bun pește se mănâncă direct în port, proaspăt pescuit dimineața.
Am vizitat un mic atelier de bijuterii, unde, încă de la intrare, era era scris ca este deținut de un musulman și un evreu: venind să susțină încă o data că oamenii aici sunt foarte deschiși și prietenoși. Un atelier în care bijuteriile făcute migălos în filigram erau create de ucenici, un fel de mini cooperativă. Bijuteriile expuse erau atât de frumoase încât, cu greu, am reușit să părăsesc magazinul fără a lasă o altă mică avere înăuntru 🙂.
Ți-am spus în articolul despre Marrakech că fresh ul de portocale în Maroc este extrem de gustos și foarte ieftin, așa că nu puteam rata șansa de a încerca, și în Essaouira, ceva tipic: fresh făcut cu rodie, lime și zahăr de trestie . Cel care prepara fresh-ul avea degetele înnegrite de la trestie și mi-a povestit că amesta sucul trestiei cu lime-ul și boabele proaspete de rodie pentru a–i tăia puțin din dulceața.
Ia pranzul în port
Așa cum spuneam, în Essaouira poți găsi fructe de mare și peste proaspăt oriunde. Fiecare mică tarabă din port te îndeamnă că are cea mai bună marfă, ceea ce face greu procesul alegerii uneia dintre ele.
Dar cum Don Omar Marracheck era acolo, a sugerat un mic restaurant cu fețe de masă albastre cu pătrațele (o nouă amintire a Greciei) în fața căruia stătea întins peștele, caracatița, homarul sau creveții mișcând încă.
A fost foarte dificil să aleg exact ce vom mânca la prânz 🙂. Totul a fost pregătit la grătar, însoțit de o delicioasă salată și pastă iute cu măsline. Caracatița a fost atât de proaspătă încât atunci când am tăiat-o a ținut să îmi lase urme de cerneală pe bluza albă. O masă mai mult decât delicioasă, cu o companie plăcută și cu un preț foarte bun pentru calitatea oferită (ca și gest de prietenie, am invitat ghidul să stea cu noi la prânz, ceea ce l-a surprins foarte plăcut).
Admiră apusul pe malul Atlanticului
Înainte de a mă întoarce în haosul din Marraceck am simțit nevoia să descopăr orașul fără ghid, efectiv să mă pierd pe străduțe, așa cum îmi place să fac mereu într-un loc nou.
Am reușit să surpind pescărușii, să stau să admir oceanul, de pe pietre, și să prind un apus absolut senzațional.
Da, era sfârșit de noiembrie, și am reușit să îmi bag picioarele totuși în apă, să îmi imaginez cu am fi fost această plajă în plină vară. Essaouira este un loc excelent pentru sporturi de apă și dacă ești un surfer pasionat valurile sunt ideale (fie poți veni cu echipamentul tău sau îl poți închiria de aici).
M-am încărcat de energie pozitivă. Pur și simplu orașul acesta avea un vibe extraordinar, ceva ce te purta într-o mie de locuri în același timp : design grecesc, artă portugheza, cultură arabă :).
Pe drumul, de 2 ore, la întoarcerea către Marrakech, am stat tăcută, bucurându-mă deplin de decizia de a alege Marocul pentru a încheia un an plin de călătorii superbe.
În urmatoarea relatare voi descrie Valea Ourika și cascadele sale uimitoare din Alpi:).
În această toamnă am descoperit pentru prima dată Marocul și am rămas uimită cât de mult mi-a plăcut. Nu mai fusesem până acum în Africa și am decis să încep cu singura țară încă extrem de „europenizată” pentru a nu simți un șoc cultural foarte mare. Mă gândisem de la început că e foarte posibil să nu îmi placă, că nu o să mă integrez în haosul și agitația africană, că o nu o să mă simnt deloc în singuranță.
Am plecat cu mindset-ul pregătit pentru tot ceea ce era mai rău deși, intrinsec, am fost sigură că voi fi, cel puțin, fascinată de această lume.
Și am fost!
Marocul fie îți place fie nu; efectiv nu cred că există o cale de mijloc la acestea două. Clar te șochează, mai ales dacă ajungi seara târziu și te pierzi pe străzile din Medina, încercând disperat să găsești cazarea (și asta în circumstanțele în care aveam un șofer cu noiJ ).
Dar să o iau cu începutul: când am aterizat ploua torențial…da, e ciudat, să merg în Africa și să îmi cumpăr o umbrelă. Un prieten susținea, acum ceva ani, că eu ar trebui să merg în deșert și să aduc ploaia, că în toate concediile în care ajungeam ploua.
Încă din taxi m-a fascinat orașul împodobit, cu bulevarde mari, cu palmieri, cu arcade maiestuoase la fiecare intrare în centru.
Și apoi…șoc și groază: agitație, oameni peste tot, motorete, biciclete, scutere, căruțe, copii, mâncare, pisici….toate acestea pe niște străduțe atât de strâmte că ar face stradă Sforii din Brașov (cică cea mai îngustă din Europa) să pară ditamai bulevardul:).
Ceea ce am vizitat în Măroc mi-a arătat că această țară e plină de contraste: cele mai multe te lasă fără grăi și te poartă într-o lume atât de vibrantă că devine imposibil să nu îți dorești să vezi și să cunoști și mai mult.
Cele câteva zile de vacanță le-am împărțit între excursii scurte în Essaouira, Cascadele de la Ourika și plimbări în Marrakech– de departe cel mai uimitor oraș pe care l-am văzut (și asta mai ales din prismă contrastelor de care scriam mai sus).
Există o mulțime de lucruri de făcut în Marrakech, dar ceea ce atrage mereu turiștii este imaginea haotică a măgariilor încărcați de bunătăți, vanzătorilor ambulanți de covoare, ceai de mentă sau curajoșii imblanzitori de șerpi. „Orașul Rosu” numit așa datorită culorii roșiatice a pământului dar și culoarea zidurilor Medinei, a fost loc de întalnire a istoriei, culturii și modei secole întregi.
Hai să pătrundem deci, împreună, în această lume fascinantă a Maghrebului.
Lasă-te purtat pe străzile din Jemaa el-Fna și savurează un suc de portocale
Încearcă să te trezești dis de dimineață și, după un mic dejun copios (clătite, turte, miere, omletă și ceai de mentă) plimbă-te pe străduțele înguste ale Medinei (în Maroc zidurile vechi ale orașelor înconjoară piața – numită Medina).
Soarele dimineatii parcă e mai frumos și mai cald pe străzile cu ziduri de lut, printre căsuțele mici ce ascund paradisul după fiecare poartă (celebrele Riaduri), sucul poaspat de portocale e mai gustos și parcă orașul mai frumos decât oricând. E încă liber, încă mai pot să pășești fără să îți fie teamă că vei di călcat de o bicicletă, motoretă, cărucior, măgar sau orice alt mijloc de trasport ce se poate infiltra pe micuțele străzi ale medinei.
Orice indicator din Marrakech își arată drumul către Jemaa el-Fna, aproape imposibil să te pierzi (deși o secundă de neatenție și pari prins într-o buclă în care fiecare tarabă și fiecare casă pare aceeași). De ce Jemaa el-Fna este atât de cunoscută? De ce e patrimoniu UNESCO? În timpul zilei găsești oameni grăbiți care încearcă să vândă marfa și să negocieze fiecare diham, o lume dedicată turistului dornic să cumpere orice.
Seara, această lume colorată devine scena unui teatru viu, cu actori de toate culorile și speciile (de la localnici zâmbitori, la turiști pierduți total, la îmblânzitori de șerpi sau posesori de maimuțe jucăușe).
În prima seară când am ajuns aici m-am simți exact că un copil mic ce trebuia ținut de mână : absolut orice îmi făcea poftă (se gătește exclusiv pe stradă), orice suvenir devenea un must have, orice rochie marocană se transforma într-un outfit pe care mi-l doream.
Jemaa el-Fna a fost construită în secolul al XI-lea și a devenit un simbol al orașului Marrakech, bucurându-se de protecție încă din anul 1922, sub patrimoniul artistic al Marocului. A intrat în patrimoniul UNESCO pentru a putea să fie protejata în fața turismului masiv și să își păstreze tocmai această imagine unică, plină de tradiții, cum ar fi povestitorii, medicina traditională sau gătitul direct în stradă, folosind ingrediene naturale.
Ascultă povești cu sultani și Secherezade
Orașul este încărcat de o istorie atât de veche încât e greu să te oprești la câteva rânduri pentru a o descrie. Dacă vrei să afli măcar câteva frânturi alocă-ți câteva ore bune pentru a descoperi misterele de la Palatele Badi și Bahia.
Palatul Badi a fost opera regelui Saadian Ahmad al-Mansur Ed-Dahbi (Gold) (1578-1603) pentru a comemora victoria sa asupra armatei portugheze în bătălia celor trei regi în 1578. Suveranul a construit acest palat în apropierea camerelor sale private și era locul perfect pentru sărbători sau audiențe ale suveranilor statelor alăturate. Palatul acum este în reconstrucție și grădinile sale încă nu au fost readuse la viață și la luxul antic însă aș vrea să mă reîntorc și să va povestesc cum va fi. Să te pierzi pe aleile sale, să admiri fântânile arteziene și să mirosi florile de portocali.
Palatul Bahia este de fapt o casă mare și foarte veche, în jurul căreia a fost ridicat un set de alte locuințe, transformate de fapt în palat abia pe la secolul al XIX-lea de către arhitectul marocan El Mekki în numele marelui vizir Ahmed Ben Moussa . Cei mai buni muncitori și artizani din țară au lucrat continuu timp de șase ani (1894-1900) pentru a finisa curtea internă și arcadele fiecărei intrări. Culoare, prafum și simetrie…asta mi-a arătat acest palat, în interiorul căruia era găzduită o expoziție de fotografie – un experiment extrem de interesant a unui schimb cultural între Maroc și Portugalia.
Unul dintre cele mai frumoase locuri ale Palatului Bahia este curtea să de marmură, construită între 1896 și 1897, ce măsoară cam 30 de metri lătime și 50 de metri lungime. Pavajul este alcătuit din piese mici, multicolore, de gresie sau faianță iar fiecare cadran este pavat cu marmură …o imensă tablă de șah colorat 🙂.
Respiră parfum de flori exotice în grădinile din Marrachesh
În Marrachesh sunt nenumărate grădini în care te poți relaxa după multe zeci de kilometri printre bulevarde lărgi (în afară medinei) sau straduțe înguste și aglomerate. Cum noi am ajuns în noiembrie în Maroc, nu era foarte cald însă o plimbare în grădinile Majorelle sau Menara au reprezentat o gură de aer proaspăt și o încantare fascinantă pentru ochiul fotografului:)
Să începem deci cu acele grădini care l-au fascinat pe celebrul creator de modă Yves Saint Laurent: Majorelle, cele care l-au inspirat să creeze în ultimii săi ani de viață și să se retragă în solitudine printre flori colorate și palmieri semeți.
Povestea grădinilor, însă, începe cu mult înainte de dragostea lui Yves Saint Laurent pentru ele; începe la 1917 când au fost desenate și create de către Jacques Majorelle, fiul unui cunoscut botanist francez. În 1923 Jacques Majorelle a cumpărat terenul pe care a „elaborat” grădinile și a colorat atât pereții de la intrare cât și fântânile din interiorul acestora; albastrul care se poate vedea atât de strălucitor printre verdele luxuriant al plantelor, a căpătat și un numele de „albastru Majorelle”, recunoscut și folosit intens în întreaga arhitectură.
Majorelle au fost descoperite de Saint Laurent și Pierre Bergé abia în 1966, în timpul primei lor vizite în Maroc, când s-au îndrăgostit de ele și, mulți ani mai târziu, în 1980, le-au și cumpărat. Noii propietari s-au și mutat în interiorul vilei Oasis și au demarat și lucrările de remodelare a grădinilor. După dispariția creatorului de modă, aterlierul sau a fost transformat într-un muzeu dedicat culturii berbere dar și expunerii colecției sale private de artă berberă.
Dincolo de orice istorie, dincolo de orice cuvinte, lasă-te doar pierdut pe aleile acestor grădini, plimbându-te fascinat de toată explozia de culoare pe care o vei întâlni la orice pas.
Agdal sunt grădinile cele mai mari și importante din Marrakech, cu o istorie de peste 800 de ani, acestea sunt considerate Versailles ul islamic.
Trebuie să știi că doar o foarte mică parte din acestea e deschisă publicului, de două ori pe săptămană (vineri și duminică), atunci când vizitatorii vin de pretutndeni pentru a se bucura de ceea ce eu am numit: cel mai spectaculos peisaj din Marrakech. Din prima clipă, când am pășit aici, am rămas fără glas, admirând în tăcere munții Atlas, cerul infinit de albastrau și lacul ce adăpostește pești „monstruosi”:)
Există o veche casă la intrarea în parc, pe acoperișul căreia am putut să urcăm (este în paragină și este puțin periculos) și să cuprindem într-o singură privire imensitatea acestor grădini, imperiale (500 de hectare- dacă nu ai înțeles încă exact cât de mari sunt).
Pot spune că acesta a fost locul meu preferat, grădină care mi-a plăcut cel mai mult…poate datorită munților Atlas care se oglindeau în apa limpede a lacului.
Menara este o altă grădină din oraș, o soră mai mică a celei din Agdal (pe „doar 98 de hectare), ale cărei alei sunt împrejmuite de măslini, construită sub dinastia Almohad, locul de picnic favorit al localnicilor. Într-adevăr nu erau așa mulți turiști când am ajuns noi, dar nici oameni , în general, dat fiind că am nemerit în mijlocul unei furtuni de nisip ce a dus la o rupere de nori la tarziu:).
Dar dacă ai reușit să prinzi o ploaie torențială fie te poți adăposti în interiorul micului muzeu din mijlocul grădinilor, fie să mai faci câțiva pași să intri în mall ul de lângă ( acolo unde vei găsi o lume total diferită, modernă, definită de lux și grandoare).
Citește despre istoria mocheilor – 100% cultura marocană
Koutubia este una dintre cele mai frumoase moschei pe care le-am văzut (cel puțin de afară – nu se poate vizita decât de către musulmani). A fost construită în secolul al XII-lea și este un simbol al arhitecturii musulmane îmbinate artisc cu cea hispanico-maură și, inițial, nu a fost îndreptată către Mecca. Abia din 1162 mocheea incepe să capete splendoarea pe care o are azi, atunci când noul sultan decide să o orienteze către Mecca, dându-i numele de Koutubia – derivată de la numele breslei librarilor, care se află în imediată să apropiere.
De jur imprejul moscheei se află un parc micuț și foarte elegant, pe băncuțele căruia te poți odihni și asculta chemarea la rugăciune ce se aude din minaret de 5 ori pe zi; am mereu un sentiment extrem de pios când aud așa ceva (și l-am avut și în Istanbul și în Alacati) – ceva de te pătrunde deși nu ești credincios musulman.
Pornește pe urmele lui Alladin la Chez Ali
Chez Ali sau Teatrul Fantesia a fost una dintre cele mai interesante experiențe ale mele in Marrakech. Este numărul 1 pe Tripadvisor pentru turiști (este clar DOAR pentru turiști) dar cred că nu m am mai bucurat de un „Show” de foarte mult timp ca de cel de aici.
Locul „celor 1000de nopți” este de fapt un complex imens construit acum 25 de ani în desert, un spectacol ce îi dă turistului o frântură din vechea cultură marocană. Pentru această seară mi-am achiziționat chiar o rochie specială, să întru și mai bine în atmosfera de poveste dar, cu toate acestea, nu eram pregătită pentru ceea ce a urmatJ. Escortați de călăreți pe căi albi, am pășit în căutarea lui Alladin a celebrilor săi hoți, am savurat mâncăruri alese, am ascultat muzică folclorică marocană și ne-am pierdut într-un decor demn de filmele de la Hollywood.
După încheierea cinei am asistat înfrigurați, pe marginea arenei, la îndemânarea călăreților, dânsul suav al unei „cadâne”, la luptele și focurile trase de „viteji”. Cred că a fost una dintre serile în care emoția și suspansul s-au îmbinat perfect și, chiar dacă un pic comercial, tot showul oferit la Chez Alli a meritat fiecare bănuț.
Aș putea continuă mult despre orașul care mi s-a părut mai curat decât Parisul, mai safe decât Bruxelles ul, mai civilizat decât Bucureștiul și mai colorat decât Istanbulul. Voi încerca însă să „omor” câteva mituri pe care le-am tot aflat înainte de a veni aici:
1. Este sigur – nimeni nu trage de tine, nimeni nu ne atacă și, mai ales, nimeni nu te obligă să cumperi ceea ce nu vrei.
2. Mâncarea cea mai bună pe care am mâncat-o am găsit-o pe străzi lăturalnice (am ales carnea din geam și ne-au preparat-o în fața noastră). Chiar dacă nu arată apetisant să știți că este extrem de gustoasă
3. Nu trebuie să te vaccinezi – da, este recomandat, dar nu obligatoriu. Nu am pățit nimic și nici măcar cu febră nu m-am întors de acolo
4. Chiar dacă sunt săraci sunt foarte politicoși și dacă le vorbești frumos vor aprecia mai mult decât oricât. Trăiesc din bacșișuri și din comerțul cu orice – nu prea am văzut cerșetori – toți ofereau ceva în schimbul a câțiva dihami
5. Este ok să stai într-un Riad (chiar dacă nu are prea multe stele). Riadul este casă tipic marocană și este cea care m-a surpins cel mai mult – în spatele unei uși de fier, pe o stradă pierdută în haos, se ascundea un loc rupt din paradis
6. Poți negocia cât de mult îți dorești dar NU uita că unele lucruri chiar au o valoarea mult prea mică pentru a mai încerca și uneori îi jignești încercând să le iei „pe nimic”.
Așa cum spuneam, în Marrakech se trăiește și se mănâncă pe stradă așa că orașul este plin de feline superbe, grase și bine întreținute, care abia așteaptă să devină vedete ale fotografiilor făcute de turiștii fascinați de ele:).
Voi continua povestea cu detalii despre excursia de la Essouira, Cascadele de pe Valea Ourika și mâncarea delicioasă pe care am savurat-o în această frumoasă vacanță.
În ultima perioadă am încercat să găsesc soluții de weekend, în vecinătatea Bucureștiului, scurte destinații turistice de o zi.
De fiecare data când un bucureștean își dorește să iasă puțin din oraș, dă o fugă la Snagov, Știrbei sau Mogoșoaia; însă am descoperit că există și alte variante, mai puțin aglomerate si la fel de intersante ca acestea. Azi voi vorbi despre Palatul Ghica de la Caciulați si despre Palatul Brancovenesc de la Potlogi.
Cele doua palate mi-au arătat ca uneori putem să ne respectăm comorile iar uneori, lăsați în lupta intereselor politice sau economice, distrugem ceea ce ar putea să ducă la creșterea turismului românesc.
Voi incepe cu exemplu de ASA NU, doar pentru a incheia apoi relatarea intr-o nota de optimism si speranta pentru ASA DA.
Palatul Ghica de la Caciulați – sau cum dezinteresul poate sa distrugă o pagina de istorie
Despre Palatul Ghica de la Caciulați mi-a tot povestit un prieten, îndemnându-mă să ajung și să fac cât mai multe fotografii. Într-o zi însorită a acestei luni am decis să mă urc în mașină și să descopar acest loc, uitat de vreme, încărcat cu povești frumoase dar și macabre.
Satul Caciulați se află la doar 40 min de condus de oraș iar palatul e situat pe strada principală, slab indicat dar ușor de găsit (waze ul funcționează perfect așa că îl poți seta să te ducă direct la destinația dorită).
Ceea ce trebuie să știi e că porțile palatului stau mereu închise însă, dacă ești politicos și drăguț cu paznicii , poți intra,, nu doar în grădină dar chiar în interiorul acestuia.
Clădirea s-a menținut ok dat fiind că în momentul de față pare doar o altă comoară arhitecturală lăsată în paragină de către autorități (se află acum în proprietatea Academiei Române însă lucrările de restaurare lipsesc cu desăvârșire).
Palatul este foarte frumos, ridicarea sa a fost demarată la începutul secolului al XIX-lea (de către Dimitrie Ghica) iar finalizarea s-a făcut abia în 1834, fiind lăsat moștenire fiiului său, domnitorul Alexandru Ghica.
Mi-a plăcut enorm încă din momentul în care am intrat pe poartă și am admirat cărarea protejată de copaci, fântâna din fața clădirii și scările frumos aranjate ce mi-au purtat pașii către ceea ce a fost, cândva, una dintre cele mai elegante clădiri de lângă capitală. Ceea ce m-a uimit e că, deși lăsat în ruină, majoritatea camerelor au mobilier elegant, vechi, ce restaurat ar putea fi de o valoare inestimabilă.
În continuare m-a șocat lipsa de interes a autorităților să protejeze un patrimoniu cultural, care, în afară țării, ar fi fost mai mult decât apreciat.
Dar dincolo de ceea ce a reprezentat palatul pe vremea lui Ghica, să nu uităm că a jucat un rol destul de important și în perioadă comunistă: fiind naționalizat (1984) și transformat în sediu al Securității. Locul este împânzit de legende, multe dintre acestea fiind alimentate de rețeaua de tunele care leagă palatul de biserică sau de clădirile administrative (galeria din curtea bisericii a apărut în urma surpării de teren și a demonstrat că aceste tuneluri chiar există ). Unul dintre cele mai mari „mistere” neelucidate de la Palatului de la Caciulați este acela legat de scheletele care au fost descoperite în 1983, când se făceau săpături în curtea moșiei. Nimeni nu a răspuns încă tuturor întrebărilor apărute nu doar atunci, dar și zece ani mai târziu când alte schelete de femei, copii sau bărbați au fost găsite pe terenul palatului.
Dată fiind și locația sa extrem de izolată de sat, pe vremea securității, se spune că, în camerele de la subsol se făceau numeroase torturi pentru a obține toate mărturiile (fie ele false sau adevărate) de care avea nevoie sistemul comunist pentru a crea cât mai multă panică.
M-am plimbat dintr-o cameră în altă, am ieșit în curtea palatului să fac numeroase fotografii, să mă plimb prin codrii de lângă clădire, să visez la o lume apusă, cu multe povești încă nespuse. În ultimii ani, aflat în propietatea Academiei, palatul a fost puțin folosit, închiriat de câteva ori pentru diferite companii de film (atât producții românesti cât și străine cu actori cunoscuți – de expl Andy Garcia).
Sper că, la un moment dat, se vor face investițiile necesare pentru a pune această clădire pe harta turismului românesc, să nu asistăm la o altă distrugere a istoriei din cauza nepăsării autorităților sau a razboialeor politice (exemplul Cazinoului de la Constanța).
După câteva ore petrecute pentru a vizita domeniul Ghica, m-am retras către lacul de la Snagov pentru a admira un apus superb și a face o lungă plimbare în liniște, bucurându-mă de aerul curat și rece al toamnei.
Palatul Brâncovenesc de la Potlogi – exemplul pozitiv că se poate respecta moșterirea trecutului
Pentru a putea ajunge aici trebuie să ieși pe A1 pentru câțiva km și să urmezi indicatorul pentru Corbii Mari. Încă de la intrarea în curtea palatului am observat asemănarea izbitoare între arhitectura acestui palat și a celui de la Mogoșoaia (grădinile, coloanele, biserica).
După plata biletului (1o ron), o doamnă ghid ne-a însoțit pe tot parcursul vizitei și, deși vizitele ghidate se fac doar pentru un grup de minim 10 persoane, ne-a răspuns extraordinar de calm la oricare dintre întrebări. În ziua în care am ajuns la palat, se ținea o conferință pe teme istorice, cu participare atât din partea Facultății de Istorie din București cât și a unor universități din afara țării. Din cauza acestui eveniment nu am putut vedea toate camerele însă m-a bucurat enorm că azi, după atâția ani de paragină, palatul acesta a putut să ajungă la nivelul de a găzdui astfel de evenimente.
Ceea ce am aflat de la doamna ghid dar și de la colega sa (muzeolog) m-a umplut de speranța că mai există oameni ce pun suflet în meseria lor, pun pasiune atunci când vorbesc despre istorie. Am reușit nu doar să aflu cât mai multe detalii despre palatul de la Potlogi dar și despre alte locații superbe, lăsate pradă uitării (pentru a le vizita voi apela cu drag la doamna muzeolog Irina, cea care a fost mai mult decât dornică să ofere suportul său).
Constantin Brâncoveanu a ctitorit numeroase palate și biserici și a susținut enorm viața culturală din Țara Românească. Palatul de la Potlogi este primul dintre cele 4 construite de voievod pentru fii săi (mult mai puțin cunoscut decât cel de la Mogoșoaia), ridicat în 1689 și dat în folosință, pentru prima dată, în 1699.
Istoria palatului de la Potlogi a fost marcată de câteva tragedii care au dus la distrugerea acestuia până acum câțiva ani, când a intrat într-un vast plan de reconstrucție. După uciderea lui Constantin Brâncoveanu de către turci, aceștia au prădat locația de toate comorile sale iar palatul a rămas al familiei Brâncoveanu până la stingerea și ultimului urmaș, trecând apoi în propietatea familiei Bibescu și devastat în totalitate de către localnici.
Palatul a avut câteva restaurări de-a lungul vremii, care au fost oprite fie din porunca Elenei Ceasusescu sau din lipsă de fonduri însă, începând cu 2014 , s-au obținut banii din proiecte europene, astfel că în 2016 acesta s-a redeschis publicului. Nu numai că a fost restaurat respesctând linia arhitecturii brâncovenești dar a și fost mobilat cu obiecte ce au aparținut domnitorului (cameră regală, cameră de scris, cameră reginei).
În curtea palatului se află și mica bisericuță din timpul voievodului, 1683, reconstruită să respecte canoane religioase, 1904. De ce spun acest lucru, cu părere de rău? Inițial bisericăa avea o singură turlă, pictată manual, cu simbolurile specifice vremii (inclusiv portretul domniței și a celor 6 fiice).
Odată refăcută, bisericii i s-a adăugat nu doar o a două turlă dar și o parte nouă, pictată complet și frumos împodobită (mult și aurit). Ceea ce mi-a plăcut mie însă, este intrarea păstrată în formă sa originală, cu câteva picturi clasice perioadei brancovenesti dar de o simplitate absolută, în total contrast cu partea cea nouă. Băiatul care se afla în interiorul bisericii mi-a oferit deschis cât mai multe detalii despre istoria lacașului și a fost extrem de politicos și deschis încât să accepte comentariul meu legat de discrepanța dintre cele două stiluri. Din păcate nu am putut face fotografii înăuntru și nici explicația nu a fost foarte clară (dat fiind că nici el nu a știut să îmi spună de ce e interzis să fac poze în biserică dar nu în palat).
Palatul Brâncovenesc de la Potlogi a reprezentat o supriză foarte frumoasă pentru mine, o plimbare care mi-a arătat că țara aceasta are atât de multe comorii ascunse.
Să sperăm însă că se vor face investiții și vom vedea din ce în ce mai multe exemple pozitive că acest palat: reconstruit practic de la zero (atașez câteva fotografii ale acestuia din 2008 – primite de la un prieten care mi-a și indicat să vizitez zonă).
Voi încerca să continuu istoria România Magică și să găsesc cât mai multe locuri frumoase despre care să scriu.
Bulgaria a știut în ultimii 10 ani să dea lovitura pe piața turismului și să se claseze pe un loc fruntaș în competiție cu țări ca Grecia, Turcia sau România. Dar dincolo de nebunia ofertelor ultra all inclusive ale litoralului bulgăresc, această țară are câteva zone de o frumusețe deosebită, cu o istorie foarte interesantă și o putere de reinventare care ar trebui să ofere un exemplu și României.
Am mai scris despre frumusețea bulgară de la graniță cu țara noastră ( Kaliakra & Balcic Kaliakra & Balcic -frumusete salbatica si istorie) și o să tot mai scriu despre locurile care reprezintă destinații de vacanță, de weekenduri romantice și de aventură.
Acum ceva ani am avut șansa să ajung pentru prima data la Veliko Tarnovo pentru o singură zi și mi-a plăcut atât de mult încât știam că mă voi întoarce să explorez mai mult și să aflu câte ceva despre istoria acetuia.
Veliko Tarnovo e destinația perfectă pentru toți cei care vor să scape de București într-un week end și să respire aer curat, să se bucure de servicii exclente și să îmbine relaxarea cu activitatea în aer liber. Acest oraș a fost de nenumărate ori comparat cu Sighișoara doar că se ajunge mai repede (doar 170 km de la București) și este mai ieftin :).
Veliko a fost construit pe trei dealuri: Tsarevets, Trapezita și Sveta Gora. În interiorul acestora s-au creat cetatea cu palatul regal, reședința Patriarhului și multe lăcasuri de cult, precum și marile conace ale celor din aristocrație. Pe lângă frumoasa urbe ce s-a înălțat, protejată de dealuri, a apărut și „orașul exterior”, fortificat, răspandit pană la raul Assenova Mahala, unde locuiau meșterii și comercianții străini.
Numele provine din cuvântul slav „Trun”, însemnând spin, deși alte teorii îl leagă de cuvântul român pentru cetate. Cuvântul „Veliko”, însemnând „mare”, a fost oficial adăugat abia în 1966 și așa s-a născut Veliko Tarnovo, orașul dintre dealuri:).
Încarcă-te de energie printre zidurile cetății Tsarevets
Ceea ce trebuie să știm e că Veliko e încărcat de istorie, fiind de altfel, pentru foarte mult timp, chiar capitală țării. Cel de-al doilea regat bulgar a luat sfârșit în anul 1393 când Turnovgrad a fost cucerit de către trupele otomane Turk, după un asediu trei luni. După dispariția regatului, micul orașul a cunoscut 500 de ani de stagnare culturală, spirituală și politică, pană când mișcarea Renașterii Naționale a început să se trezească bulgarilor simțul național de mândrie față de propria lor istorie și ecolutie. Eliberarea Bulgariei în 1877 a plasat iar Tarnovo în centrul vieții politice iar rolul de capitală a țării a fost transferat Sofiei, în 1879.
Astăzi cetatea a fost parțial restaurată, după un studiu îndelungat al arhitecturii inițiale, cel puțin pe bază documentelor păstrate incă din secolul al XIIlea (mai mult cartografii sau mențiuni în cărtile istorice). Se poate vedea cum acest fort a fost capabil să reziste de -a lungul istoriei , fiind format din pietre masive , porți și turnuri . Inițial intrarea se făcea în Tsaravets prin intermediul a trei porți uriașe, situate la intrarea centrală și construite pe un drum stâncos îngust.
Cetatea Tsarevets este embla orașului, este ceea ce îl face să fie asemuit cu Sighișoara. Odată ajuns pe pod admiră împrejurimile, și pornește într-o plimbare care te va umple de liniște și bucurie la fiecare pas. Am explorat fiecared ungher al cetății, am admirat orașul de la înălțime, m-am încărcat de atât de multă energie de la verdele ce mă înconjura.
Poate m-ar fi ajutat mai mult dacă erau mai multe plăcute cu detalii istorice și posibilitatea de a luă un audio ghid însă trebuie să menționez despre organizarea ireproșabilă a domeniului, faptul că nu am găsit o singură hârtie aruncată pe jos și că puteai stă cu cel mai mare drag oriunde pe iarbă (nu știu dacă acest lucru se datora administrației locului sau faptului că turiștii au un mare respect față de istorie).
În mijlocul cetatetii se poate găsi și o veche catedrală, cu ziduri impunătoare, o bijuterie în mijlocul cetății. Totul pare normal până aici însă supriza a vebit odată ajunsă în interiorul ei : picturi rupte parcă din tablourile moderniste, peise adunate parcă dintr-un muzeu de artă, nicidecum clasicele imagini murale dintr-o biserică.
Din punct de vedere artistic mi-a plăcut ceea ce am văzut, picturi destul e sumbre dar cu o încărcătură emoțională foarte mare; un mod extrem de original de a folosi lăcașul, fără nici o legătură cu obiectele de cult sau cu religia în general.
Am făcut un tur de jur împrejurul bisericii și am reușit să ne punem și o mică dorință lângă fântâna secată din spatele ei (nu, nu am aruncat nici o monedă:)).
După o plimbare de vreo 2 ore, am revenit către oraș să descoperim fiecare colțisor, să explorăm străduțele în pantă și să mai adaug câteva fotografii în portofoliul meu.
Dealul pe care e construită cetatea este foarte aproape de un centru mic dar plin de farmec și eleganță. Pe stradă principală sunt o mulțime de magazine cu suveniruri însă cel mai mult m-au atras cele cu obiecte de artizanat hand made de la bijuterii la căni de cafea, farfurii sau produse cosmetice pe bază de trandafiri.
Vizitează monumentul lui Assen și savurează o cafea la barul muzeului de Artă
Din cameră de hotel vedeam direct ampreta erei comuniste asupra micului oraș, monumentul lui Assen, o statuie gigantică în inimă pădurii. Ne-a luat ceva timp să ne dăm seamă cum să ajungem acolo, deoarece este destul de complicat, asta după ce l-am fotografiat din fiecare colțisor ale orașului.
Momentul reprezintă testamentul dinatiei Assen, foarte frumos creat și de o mare valoare istorică. The Cei 4 călăreți îi reprezintă pe regii dinatiei Assen, care au condus zonă încă din din timpurile medievale, 1911-1241. Sculptură a fost înălțat pentru a comemora cei 800 de ani capitală a Bulgariei ai Veliko Trnovo. Există chiar și o legendă care susține că poziția picioarelor caliilor este un simbol al modului în care se dezvoltă țara pe perioadă domniei fiecăruia dintre regii Assen: astfel, unul are doar două picioare pe sol , unul are trei și unul are patru (în timpul domniei primului rege țara era incă oarecum instabilă , în a două lucrurile au fost tot mai bine, și în ultima perioadă a existat stabilitate și prosperitate).
Mi-aș fi dorit să vizitez și muzeul de Artă, amplasat lângă monument, dar era închis la oră când am ajuns aici. Pe lângă faptul că am savurat o cafea delicioasă cu gheață și ne-am bucurat de muzică bună, pe vinil, am admirat și măsuțele mici, cu lumânări în borcane colorate, un apus fantastic și o panoramă asupra orașului minunată.
Mereu când călătoresc, pe perioade scurte, caut genul romanțat de hotel, mic, de familie, și neapărat cu un view fantastic. Toate acestea au fost clar îndeplinite de Gurko Hotel: cameră cu geamuri lărgi ce dădeau către Monumentul Assen și oferea i imaginea superbă, ghivece de muscate la fereastră, camere lărgi și un mic dejun savuros (atât de bogat că a ținut și loc de prânz).
Fă o oprire in Arbanassi înainte de a te intoarce acasă
Pentru că a fost un weekend minunat ne-am dorit să prelungim puțin întoarcerea acasă, să ne mai bucurăm puțin de sentimentul de scurtă vacanță așa că am decis să ne oprim la Arbanassi (găsit cu indicații exact în broșură hotelului).
Arbanassi este un sătuc situat pe un platou înalt la 4 km de orașul Veliko Tarnovo . Acesta a existat încă din timpul celui de al doilea stat bulgar ( 1185-1393 ) și era folosit de către cei bogați din Tarnovo pentru a-și construi reședințele de vară . Potrivit legendei, țarul din Tarnovo a bătut inclusiv monede aici .
Prima confirmare scrisă a existenței satului apare într- un decret al lui Suleiman Magnificul în 1538. Principalele activităti practicate de locuitorii din Arbanași, în timpul dominației otomane erau creșterea animalelor și comerțul dar și creșterea viermilor de mătase:). Un sat bogat care și-a păstrat o anumită eleganță și rafinament, cu „ulite” înguste, case văruite frumos în alb, bisericuțe mici de lemn sau piatră și cu mulți oameni foarte primitori.
Ne-am simțit că și cum am fi făcut o oprire în trecut doar pentru puțin timp, o incursiune în vremuri pline de legende.
Sunt fascinată de bisericuțele cu picturi vechi, locuri în care aș putea să îmi regăsesc credința demult ruinată de megalomania religiei. Aceste mici lăcașuri de cult în care oamenii reușeau să vorbească cu divinitatea fără a avea nevoie de mii de metri pătrați de ziduri sau fără a investii milioane de „arginti” pentru a-și arată credința.
Atât pe drumul de la Veliko la Arbanassi dar și în sat am regăsit aceste mici clădiri încărcate de spiritualitate, subiect atât de bun pentru fotografiile mele.
Plimbându-ne pe străduțe am găsit inclusiv un conac a cărui existența se împletește și cu istoria domnitorilor Țării Românești: conacul familiei Constantin Brâncoveanu. Am rămas uimită să citesc pe zidul fostului conac, azi restaurant și hotel, despre cunoscutul domnitor valah dar și despre alte familii reprezentative pentru Țara Românească, ce se retrăseseră pentru perioade scurte de timp în Arbanassi: Cantacuzino și Filipes.
Am încheiat acest weekend, care sper să fie primul din multe altele, promițându-ne că ne vom întoarce să mai explorăm puțin țara vecină, să ne lăsăm purtați pe străzi pietruite cu atât de multe povești:)
România are locurile sale magice și m-am hotărât să spun câteva cuvinte despre cum le văd eu, cum le percep și, mai ales, care este impresia pe care mi-au lăsat-o. În această vară am descoperit câteva cu adevărat pline de liniște și frumos, locuri de care, spre rușinea mea, nu am știut până acum câteva săptămâni: culele boierești din Vrancea.
Trecusem de câteva ori prin Horezu de-a lungul timpului dar mă opream doar să cumpăr ceva vase de ceramică și atât. Eram ca acel turist care se duce mereu la ceea ce este super cunoscut („ pomul lăudat”), fără să încerce să descopere și locurile mai ascunse privirilor. Norocul meu a fost că o colegă, știind că voi petrece un weekend la Horezu, mi-a vorbit de Culele de la Maldaresti și de peștera de la Polovragi și m-a convins că merită să fac o scurtă oprire :).
Să vedem deci ce se poate face pentru 2 zile 🙂 pe aceste meleaguri oltenești.
Cumpără o mică amintire din Horezu
Acesta este un orășel destul de drăguț, curat și cochet, recunoscut în toată țara și nu numai pentru artiștii săi olari și celebra ceramică ce îi poartă numele.
La intrarea în localitate poți găsi zeci de tarabe de o parte și de alta drumului, unde se cumpară de la străchini de lut autentice românești la diferite obiecte ce nu au nici o legătură cu arta și cultura noastră (cunoscutele „chinezarii”).
Prietenii din zonă ne-au sfătuit de unde să achiziționăm obiecte cu adevărat autentice și așa am ajuns la cunoscutul magazin în formă de oală de lut. Cu prețuri puțin peste media zonei dar cu un design deosebit, acesta este mereu plin de turiști atât pentru ceea ce vinde dar, mai ales, pentru frumoasa grădină de lângă, decorată în stil pur oltenesc.
În țarcul de lângă grădină am găsit unul dintre cei mai jucăuși câini din zonă, un labrador adorabil care a stat la sesiunea foto mai ceva decât orice alt model 🙂.
Ceea ce trebuie știut e că vasele originale de Horezu sunt caracterizate de simbolul cocoșului, simbol ce apare pe majoritatea dintre ele alături de alte elemente specifice ceramicii oltenești precum șerpi, stele, flori, frunze, pomul vieții sau coada de păun. Culorile cele mai des întâlnite în modelarea ceramicii de Horezu sunt roșu și galbenul, reprezentând prosperitatea.
Am fost cazate la o pensiune foarte cochetă, ușor romanțată și cu un personal extrem de primitor, Pensiunea Siva ( http://www.pensiuneasiva.ro/). O recomand pentru modul în care am fost primite dar și pentru micul dejun delicios pe care îl oferă în fiecare dimineață.
Fă o plimbare matinală la Peștera Polovragi
Știam că în apropiere de Horezu se află 2 mari peșteri: cea de la Polovragi și cea a Muierii, ambele deosebite și admirate de către iubitorii de speologie. Cum am nimerit în weekendul cu 15 august, peste tot era foarte aglomerat, semn că românii investesc în turismul românesc; mai rămâne ca și turismul românesc să respecte românii :). La peștera Muierii nu am putut intra deoarece biletele erau rezervate pentru câteva ore în avans așa că am decis să facem cale întoarsă și să mergem la Polovragi.
Drumul e unul chiar plăcut până la Mănăstirea Polovragi, ne-am lăsat conduse de Waze și bine am făcut deoarece este cea mai rapidă și inteligentă soluție dacă nu cunoaștem încă bine drumurile țării:).
Mănăstirea este așezată în apropiere de Baia de Fier, la poalele Munților Parâng, și oferă o oază de liniște și pace, cu o curte interioară îngrijită impecabil și plină de flori multicolore. Pentru mine a reprezentat o surpriză foarte frumoasă (având o experiență ușor neplăcută într-un alt weekend la Mănăstirea Bușteni).
Ne-am plimbat puțin, bucurându-ne de răcoare și am făcut câteva fotografii apoi am decis să ne îndreptăm către destinația dorită: peștera din inimă munților.
Citisem că distanța de la parcarea din fața mănăstirii până la peșteră este de 500 de metri, un drum prăfuit și neamenajat dar vremea era cu adevărat plăcută și pe margine era plin de tufișuri cu zmeură și mure (da, nu am rezistat și m-am cocoțat puțin pentru aceste delicii).
Ceea ce vreau să spun e că până la peșteră am reușit să mă enervez instant: deși era peste tot scris că accesul e interzis cu mașina (din motive foarte bine întemeiate cum ar fi drumul îngust, posibilitatea de a cădea pietre și imposibilitatea de intrare a unor salvări în cazuri de urgență majoră), au existat numeroase persoane care s-au considerat mai presus de lege și pentru a nu face 3 pași, au preferat să intre cu automobilele.
Ne-am simțit în minoritate dar am mers oricum pe jos, respectând semnele și logica din spatele lor (inutil de spus că la intrarea în peșteră erau mai multe mașini decât turiști dar asta este o altă poveste 😦 .
Am aflat de la ghid că la Polovragi s-a născut legenda lui ZamolxeJ, liderul geto-dacilor. Acesta ar fi locuit în peștera din inima muntelui și își putea schimba înfățișarea de fiecare dată dar avea un loc special al său, plin de încărcătură spirituală, care azi se numește simplu Tronul lui Zamolxe. Numele peșterii dar și al întregii localități vine de la o plantă medicinală, folosită de vrancii vremii, care se chema povragă, polvragă, sau polovragă.
Sunt 500 de metri de galerie ce se pot vizită cu ghid și fără o pregătire temeinică din cei 10 km de peșteră săpați în munte, cealată bucată fiind deschisă vizitării doar cu un antrenament anterior din cauza gradului de dificultate.
A meritat să facem această oprire și a meritat să ascultăm un ghid pasionat de meseria lui, cu numeroase povești și legende pregătite pentru a atrage atenția și celor mai „aerieni”vizitatori.
Oprește-te într-un colț de rai: Culele din complexul de la Măldărești
Complexul de la Măldărești reunește mai multe vechi case boierești, cunoscute cu termenul de „Cule”, 3 dintre acestea sunt menținute încă într-o stare excepțională: Culele Greceanu, Duca, precum și Casa Memorială I.G.Duca.
Când am ajuns la complex, doamna ghid (o altă supriză foarte frumoasă alături de cea de la Polovragi) deja făcea un tur al așezărilor cu un grup mic de turiști și ne-a invitat și pe noi să mergem împreună cu ei (deși încă nu plătisem un bilet). Abia la sfârșitul vizitei am plătit 4 ron biletul de acces și 10 taxa de fotografiere.
Am aflat în turul ghidat că termenul de „cula” derivă din turcescul „kule”, ceea ce însemna un turn de apărare dar în zona noastră cuvântul poate însemna și așezare în formă de turn, cu o scară interioară de acces. Deși forma aceasta de casă a fost extrem de răspândită în Balcani (în special Bulgaria, Serbia sau Albania), în România o putem vedea doar în Oltenia sau Muntenia. Aceste case erau ridicate de către familiile de boieri pentru a se apăra în fața atacurilor haiducilor, fiind atât de rezistente că încă mai există și azi într-o stare impecabilă.
Pe o poartă uriașa de lemn, sculptată cu modele vechi oltenești se intră în grădina „fermecata” unde se pot găsi Cula Duca și casa memorială I.G Ducă. Fără a intra în mod deosebil în istoria fiecăreia dintre acestea, presărată cu legende și povești de amor (căpitanul Maldăr, fata boierilor și niște turci:), pot spune că am rămas uimită în fața acestui colț de rai.
Cula Măldărescu (cumpărată de Duca în 1912) a fost construită în 1827 și are o structură nemodificată încă de atunci: cu o scară mare interiorară, cu pereți de un alb strălucitor, cu mobilă pierdută în istorie (chiar dacă nu e cea originală, distrusă de-a lungul vremii).
Alături de aceasta se află Casa memorială I.G Ducă, construită în 1912, ca și casă de vacanță, este simbolul faptului că dragostea unui singur om pentru aceste locuri poate salva o bucată de istorie de la uitare.
Cula Greuceanu, la 2 minute de grădina culelor Duca, este cea mai veche din România, ridicată în jurul anului 1512.
Vechea casă boierească a fost folosită și pentru filmările de la Aferim, în interiorul său găsindu-se și colecția de costume folosite la filmări.
A fost o experiență foarte interesantă să mă plimb prin cămăruțele vopsite în alb și să îmi aduc aminte scenele care m-au impresionat din film.
Încheie această plimbare cu o băutură răcoritoare de soc la Conacul lui Maldăr (http://www.conaculmaldar.ro), fostă casă boierească transformată acum într-un mic hotel/ han.
Când am intrat în curtea conacului mi-am dat seama că acesta este locul care mi-ar plăcea să definească România: elegant, liniștit, colorat, curat, cu un aer boieresc, cu oameni primitori și deschiși. Așa cum a spus amica mea, mă aflam într-un mediu pur românesc rupt parcă din filmele vechi italiene :).
Chiar dacă nu ești cazat aici, oprește-te să iei un prânz savuros (cu o rezervare înainte deoarece au un meniu special în fiecare zi) și bucură-te de liniște și frumos. Noi am comandat o supă de morcovi cu pâinici calde de chimen (absolut delicioase), asezonate de o socată și o cafea special făcută cu gust profund de rom.
Nu am vizitat conacul în interior însă, sigur, mă voi întoarce să stau măcar o noapte în camere mobilate cu obiecte de colecție, refăcute în linia vremii.
Ne-am întors la București cu un sentiment absolut plăcut că și „la noi se poate” dar că trebuie voința, educație și bun simț :).
M-am gândit mult cât și cum să scriu despre Grecia. Litoralul grecesc a fost în topul preferințelor românilor ani la rând astfel că într-unele zone limba română era mai des auzită decât cea locală:).
Am câteva povești despre romatica Lekhada și mult mai activa Halkidiki; prima e definită de dragoste și cea de a două de distracție.
Grecia e caracterizată de culori senzaționale, plaje luxuriante, mâncare bună cu aromă de ulei de măsline și uzo, ospitalitate și multă voie bună. Fiecare insulă e diferită dar atât de asemănătoare una cu cealaltă; fiecare cu o istorie separată dar unite de aceleași legende.
Am încercat anul trecut să găsesc un loc nu atât de cunoscut românilor și am ajuns la concluzia că nu există așa ceva:).
După ce m-am informat puțin, am decis să merg în Halkidiki, la recomandarea unor prieteni, ce mi-au spus că aceasta îmbină perfect atmosefera liniștită de relaxare dar și distracția. Cazarea am ales-o într-un mic resort, construit pe un deal, în Chaniotis (Hanioti), o stațiune turistică de pe partea de sud-est a peninsulei Kassandra din Halkidiki cu aproximativ 1000 de locuitori.
Se spune că, satul a fost numit după primul său ocupant, care a venit din orașul Chania în Creta, și să stabilit la aproximativ 2,5 kilometri sud de curent Chaniotis.
Plaja de aici este destul de îngustă și apa abruptă însă la o distanță foarte mică se află una dintre cele mai moderne plaje din zonă, recunoscută pentru distracția pe timp de zi dar și de noapte. Cert e că de la resortul plin de verdeață până la plaja îngustă, Hanioti s-a dovedit o alegere foaret bună ce mi-a oferit pentru 8 zile exact ceea ce îmi doream).
Halkidiki este o fantastică destinație de vacantă pentru cei care caută soare, mare și situri istorice fascinante. Situat în nordul Greciei, regiunea este alcătuită din trei peninsule la Marea Egee: Kassandra, Sithonia și Athos. Relieful este unul foarte variat cu dealuri, păduri de pini, plaje uimitoare cu steag albastru (Flu Fag- distincție data celor mai faine plaje) dar și cu o largă varietate de activități de joc și relaxare 🙂.
In primul rând există regiuni uimitoare cu plaje întinse, unele dintre ele recunoscute pentru distracție și viață de noapte și altele, preferate de mine, ascunse și romanțate:).
Am încercat mereu să îmi organizez vacanțele un pic altfel decât marea majoritate, să văd locuri nu atât de des căutate de turiști.
Nu am fost și nici nu voi fi vreodată un fan al ideii de vacanțe all inclusive așa că optez mereu doar pentru mic dejun pentru a avea cât mai multă libertate de mișcare, să pot explora fiecare particică a locului pe care îl vizitez. Am aplicat aceeași „politică” și concediilor din Grecia, deși această este extrem de apreciată pentru serviciile all inclusive pe care le oferă la prețuri foarte bune.
Dar înainte de a vorbi despre frumusețea peisajului și a apei din Halkidiki aș vrea să spun că zona oferă și alte atracții decât apa & plaja.
Într-una dintre zilele ploiase am optat să vizitez peștera de la Petrona, un loc fascinant unde vei găsi un labirint complicat de peșteri, o lume necunoscută, oferindu-ți o idee despre modul în care primii coloniști europeni ar fi trăit, o istorie ce te duce înapoi cu 700.000 de ani! Tot aici se spune că au găsi și la cele mai vechi rămăsițe umane descoperite vreodată în Europa!
Dincolo de peșteră și dincolo de micul muzeu construit aici, drumul e unul atât de plăcut pentru o zi toridă de vară: un drum șerpuit ce urcă prin o mică pădure, un parfum atât de frumos de leadri și pin, dealurile arse de soare și un sentiment că, deși ești venit în Grecia doar să te relaxezi, poți să folosești fiecare ocazie să mai cunoști ceva, să mai descoperi ceva despre istoria atât de veche și încurcată a Europei.
Peștera Petrona este situată aproape de Nea Moudania, la 300 de metri deasupra nivelului mării, la poalele de vest a muntelui Katsika în Halkidiki. Acesta este celebră și pentru decorul superb cu stalactite și stalagmite precum și pentru un craniu fosilizat care a creat foarte multe dispute în lumea arheologica în ceea ce privește vechimea sa.
Ceea ce m-a uimit, la început, este că aces loc atât de pitoresc are 3 nume diferite (de altfel nu foarte așa rar în Grecia: Afytos, Afitos or Athitoz). Acesta este una dintre cele mai pitorești sate din Halkidiki, la doar 15 km de Sani și datează din 3000 i.Hr.
Orice fotograf pasionat va rămâne impresionat de imaginile care pot fi create aici: drumul șerpuit al coastei, casele vechi din piatră, mărturii clare ale unui trecut mult prea îndepărtat, alei pietruite, tavernele colorate și peisajul superb de la Golful Toroneos.
Afitos datează de la începutul secolului al 19-lea, are o arhitectură autentică, cu case mici din piatră, păstrată și pentru noile clădiri ridicate în zonă. În piața satului se află Biserică Sf. Dimitrie, construită în 1858, singura bazilică rotundă din peninsula Halkidiki.
Salonic este doar la 70 de kilometri depărtare de Halkidiki așa că am ales să facem o excursie de o zi în frumosul oraș. Mai fusesem și altă data în Salonic și m-a impresionat foarte tare așa că mi-am dorit să mă întorc. După ce petreci câteva zile liniștite pe unul dintre cele 3 brațe din Halkidiki, Salonic îți pare o capitală a distracției și haosului:).
Orașul e unul plin de viață, caracterizat de multe terase întinse elegant de-a lungul portului, de muzee arheologice, de biserici vechi și de multe magazine. Poate, la un moment dat, mă voi întoarce aici pentru a stat câteva zile și pentru a savura magia orașului, însc, pânv acum, Salonicul a reprezentat doar o scurtă oprire către alte destinații.
Ceea ce mi-a plăcut foarte multe a fost piațeta din fața Turnului Alb, simbolul viu al oraslui, emblemă unei istorii foarte bogate. Frumoasă clădire a fost construită în timpul secolului al 15-lea, în locul unei fortificații bizantine mai vechi și mai târziu a fost reconstruit de turci.
Prin trecerea timpului Turnul a fost folosit că fortificație, dar, de asemenea, ca o închisoare celebra („Turnul Sângelui”), din motive evidente. Acesta a fost numit Turnul Alb în 1891, când a fost văruite. În zilele noastre, Turnul este deschis publicului, iar vizitatorii au posibilitatea de a se bucură de o vedere panoramică uimitoare de la partea superioară a acesteia.
După ce ai vizitat turnul, nu uită să străbați puțin orașul pe străduțele înguste și pline de terase cu flori dar și sa te oprești la una dintre multele biserici construite din piatră în timpurile străvechi. Bisericile post-bizantine sunt unele dintre cele mai reprezentative probe de artă din perioadă ocupației turcești. Religia ortodoxă a fost un factor dominant al identitătii grecești în timpul acelor vremuri grele, așa cum grecii din Salonic au găsit adăpost spiritual în bisericile ortodoxe. Unele dintre cele mai interesante biserici creștine datează din perioadă ocupației turcești sunt Agios Dimitrios, Agios Athanasios, Panagia Trani, Agios Antonios și Agios Minas.
Călătoria cu vaporul este un must atunci când vorbim de Halkidiki:). Este o croazieră ce îți dă posibilitatea să înoți în cele mai curate și transparente ape, să te bucuri de plaje ușor sălbatice și de imesitatea albastră a mării Egee dintre cele 3 brațe :).
Există o excursie care te duce pe câteva plaje cu Steag Albastru de pe brațul Sithonia și oferă chiar și un tur la Insulei Broaștei Țestoase. Excursia îți oferă șansa să culegi fotografii fabuloase și să te bronzezi pe plaje frumoase. Vaporul se oprește cam o oră sau 2 pentru a da șansa celor curajoși să se scufunde în apele adânci iar celor mai puțin curajoși să admire țărmul aspru al salbaticei insule.
Mini croazieră pe care am ales-o avea plecarea din Pefkohori, un orășel drăguț, ușor romanțat și atât de plin de viață și culori. Nu numai că am ajuns la primele ore ale dimineții pe malul apei dar am reușit să ne întoarcem la exact cat să prindem și apusul. O plimbare pe faleza din Pefkohori te lasă ușor fără glas, te impresionează, te face să îți dorești să te reîntorci mereu în Grecia, doar pentru a deascoperi așa ceva 🙂.
Bucură-te de soare, mare, relaxare
Dar să nu uităm că rostul unei vacanțe în Grecia nu este să te întorci mai obosit decât te-ai dus așa că..cel mai bine e să îți rezervi câteva zile doar pentru a „zace” la soare, a savura un fresh bun de portocale, a te delecta cu o carte bună, a te juca în ape cristaline.
Brațul Kassandra oferă atât de multe opțiuni pentru fiecare tip de turist: plaje pentru tineri cu chef de distracție (Hanioti & Polychrono), plaje pentru cei ce vor să se bucure de liniște și dragoste (Kriopigi & Nea Potidea), plaje pentru fotografii înrăiți ce vor să suprinda absolut orice adiere a vântului (Sani & Fourka).
Cuvintele nu își au rostul atunci când vorbim de plajele din Grecia, în general, în special despre Hankidiki 🙂.
Voi lasă câteva fotografii să spună ele ceva în locul meu.
De cele 2 ori când am ajuns pe plajele din Grecia, am ales această destinație pentru că știam că voi savura câteva amintiri senzaționale pe care le voi purta mult timp cu mine, suficient încât, la următoare vacanță, să caut un nou loc cu plaje verzi/albastre, o nouă insulă pierdută, o nouă șansă să iau un prânz savuros cu măsline și tzatziki :).
Amsterdamul e orașul pe care îl poți vedea de 100 de ori și tot vei găsi ceva nou, ceva ce nu ai descoperit în vizita anterioară, ceva ce te va surpinde și incantaJ. Este orașul libertații controlate, locul în care cultura se îmbină perfect cu distracția, profanul cu sacrul și zgomotul haotic cu linșitea absolutăJ.
Să va povestesc insa câte ceva despre orașul contrastelor care m-a cucerit iremediabil în 2009 și care nu încetează să mă „vrajească” de fiecare dată. Poți alege Amsterdamul pentru varii motive: de la magia picturilor lui Van Gogh, la romatismul canalelor ce l-au transformat în „Venetia din Nord”, la libertatea fumatului de droguri ușoare în cafenele sau plăcerea de a privi femei în vitrine. Nu contează de ce ai ales să ajungi aici, e important să vezi cum poți să îmbini toate atracțiile orașului astfel încât să nu ratezi nici una.
Eu ador orașul asta, am folosit fiecare oportunitate pe care o oferă, am vizitat muzee, am mers cu bicicletă, am cumpărat flori, am dansat nebunește și am pierdu tmulte ore prin Red light District și cafenele aferente. Toate acestea au în spate tone de povești, unele vor fi spuse în rândurile de mai jos, altele vor fi spuse, la un pahar de vin, prietenilor apropiați iar altele, cele mai intense, nu vor fi spuse niciodată:).
Olandezii vor sa ajute tot timpul – chiar dacă ești turist axat pe partea artistică a orașului sau ai venit doar să pierzi vremea în Cartierul Roșu. Am găsit oameni extrem de săritori, de la de la doamna de la ghișeu din stația de tren, care a ieșit din gară doar îmi arate exact drumul către hotel, până la domnul de la metrou care a coborât special să îmi arate cum funcționa tonomatul de cumpărat bilete:)
Să vedem de ce îmi place mie Amsterdamul, cel putin din povestile care po fi spuse :).
Olanda este una dintre țările cu cel mai mare număr de muzee din lume (există un muzeu pentru aproape orice: artă, brânză, lalele, canale, sex, mori de vânt etc). Foarte multe dintre acestea se pot găsi în Amsterdam dar aș vrea să va vorbesc despre 2 dintre cele mai fabuloase muzee pe care le-am văzut, până acum, în Europa: Rijksmuseum și Van Gogh Museum.
Înainte de a vorbi de fiecare dintre cele 2, trebuie să specific ele se află unul lângă celălalt într-un parc, în zona istorică a orașului , înconjurat de biciclete și voie bună. Începe turul de forță al celor doua muzee cu o cafea , vei avea nevoie deoarece îți vei petrece câteva ore bune pierdut printre tablouri. Prețul unui bilet de intrare la muzeu este destul de piperat, 17,50 euro dar merită fiecare bănuț dat.
Rijksmuseum – este unul dintre muzeele în care putem găsi, în special, lucrările artiștilor olandezi de la 1800 (Epoca de aur a creației Tărilor de Jos) pană în 2013. Ințial, la 1800, colecția deținută acum de Rijksmuseum făcea parte din muzeul de artă din Haga dar a fost mutată în Amsterdam în 1808. Clădirea muzeului e fabuloasă, iar grădinile te poartă prin diferite perioade ale epocii artistice din Europa și nu numai (există inclusiv o aripă dedicată artei asiatice).
Unul dintre cele mai cunoscute tablouri adăpostite de arcadele de la Rijksmuseum este „Tura de noapte” (The Night Watch) a lui Rembrant, pictat în 1642. Am stat 2 ore și jumătate pe holurile muzeului, am descoperit picturi senzaționale, sculpturi impresionante și o vastă colecție de porțelanuri japoneze și olandeze.
Cel mai tare mi-a plăcut însă biblioteca, cea care deține una dintre cele mai vechi colecții de carte veche, un loc de poveste cu cărți așezate pe diferite coloane și rânduri, paradisul pentru orice citiror pasionat.
Muzeul Van Gogh – a fost mereu preferatul meu deoarece îmi place Van Gogh foarte mult, admir tablourile sale, linia pensulei ce dă senzația de mișcare în fiecare operă. În cadrul muzeului se pot găsi și primele sale schițe, de pe vremea când era considerat un pictor al țăranilor, minunatele Floarea Soarelui și Dormitorul cât și foarte multe autoportrete. Dincolo de lucrările sale, ceea ce creează o emoție specială este colecția de scrisori către fratele său sau prietenul cel mai bun, Paul Gaugain. Deși muzeul îi este dedicat cunoscutului pictor, putem să descoperim și opere ale altor contemporani ai săi precum Gauguin, Toulouse-Lautrec și Monet.
Sistemul de canale al Amsterdamului a fost creat în Epoca de aur, după secolul al 17 lea pentru a proteja orașul medieval de apele mării. Din 2013 cele peste 165 de canale și 8o de poduri au intrat în patrimoniul Unesco.
Există numeroase oferte pentru astfel de plimbări însă, cum îmi doream să fac cât mai multe fotografii, am ales o barcă micuță, cu max 8 persoane, cu o doamnă ghid extrem de haioasă și bună cunoscătoare a poveștilor din oraș.
Și de o parte și de cealalta se pot admira binecunoscutele case înguste și colorate tipice arhitecturii olandeze. Am aflat că ele sunt atât de înguste deaoerece pe la 1600-1700 impozitele se plăteau în funcție de lățimea casei și cu cât o făcea mai înaltă și îngustă cu atât costa mai puțin. Dar ele sunt și strâmbe nu doar înguste, din cauza terenului care s-a mutat la fiecare nouă inundație (Și sunt destule dat fiind că aici plouă mult și apele se revarsă de fiecare dată).
Ghida era extrem de jovială și foarte prietenoasă, încercând chiar să treacă peste cei 3 francezi destul de „veseli” puși pe soții și glume deocheate. A intrat în jocul lor și a spus povestea orașului exact în același stil, exact cu aceeași voioșie. Și-a început relatarea cu faptul că în fiecare an cel puțin 2 turiști amețiți de „magia Amsterdamului” sunt găsiți pe marginea canalelor, fie căzuți în apa fie pur și simplu lesinati:).
Ce am mai aflat de simpatica ghida?!
a. Fiecare casă are în vârf anul în care a fost construită și meseria proprietarului, numele meseriei s-a transformat mai târziu în numele de familie a acestuia.. Din cauza formei acestor case, interiorul lor e foarte îngust și pe scările în formă de spirală e imposibil, uneori, să treacă două persoane. De aceea fiecare casă e prevăzută, cu un cârlig pe care se obișnuia să se ridice mobila sau obiectele grele ce nu puteau fi urcare pe holurile minuscule
b. Bisericile superbe care se pot vedea pe malurile canalelor și-au modificat scopul inițial, s-au transformat din lăcașe de cult în cluburi moderne (trupe cunoscute vin să concerteze pentru grupuri restrânse de prieteni), în hoteluri de lux sau Săli de conferințe
c. Mica barcă a trecut și pe lângă mult cunoscutul muzeu Anne Frank, casa micuței ce a cunoscut celebritatea după moarte, autoarea unei cărți ce a devenit simbol al luptei împotrivă Holocaustului. Anne Frank a stat ascunsă în această casă, timp de 2 ani, într-o cameră împreună cu alte 4 persoane, până când a fost capturată și dusă la Auschwitz. Anne Frank e simbolul curajului olandez, celebritatea ei este însă simbolul unei publicități puțin exagerate (aș spune eu).
În rest, bucură-te de această plimbare, ia-ți energia din frenezia celor care organizează petreceri pe canale (deși muzica tare e interzisă pentru a nu deranja locatarii caselor), admiră casele plutitoare (soluții mai puțin costisitoare pentru multe persoane) și fotografiează cât mai multe cadre speciale.
Este aproape imposibil să nu te pierzi în Amsterdam: toate străduțele par a fi la fel, fiecare pod e prevăzut cu ghiveche, biciclete colorate și călători plini de entuziasm și bucurie. Traseul meu preferat pe jos este de la Piața de flori (cea mai mare pe care am văzut-o până acum) până în piața Palatului regal, pe lângă Gara Centrală (o clădire absolut impresionantă), pe canale, până la celebrul Cartier Roșu.
La început vorbeam despre faptul că Amsterdamul este orașul controverselor și antagonismelor, fapt dovedit și de faptul că cea mai veche biserică din oraș (datând de la 1300) se află îm mijlocul Red Light District:). Această biserică se află în inima Red Light District și este închinată Sfântului Nicholas, patronul marinarilor. Clădirea este un simbol al libertății de gândire, nu doar că e rămășiță a religiei într-o zonă înclinată laicului dar, în 2015, a gazduit o expoziție de fotografie lesbi, gay sau bisexuală .
La 1410, o nouă biserică a fost ridicată în piața Palatului Regal și micul lăcaș de cult din Cartierul Roșu, și-a păstrat doar denumirea de Oude Kerk, Biserica Veche. O expoziție de fotografie era expusă în Biserica Nouă, din centru.
Și pentru că e destul de extenuant să mergi atât de mult pe jos și pentru că ai nevoie de multă bună dispoziție, nu îți poți refuza o waffle cu ciocolată multă și fructe proaspete:). Și da….vei avea nevoie de multă energie în acest oraș care își începe a două viață, cea de noapte, după orele 22:00.
Cartierul Roșu- sau Casa Păpușilor umane (așa cum îmi place să îi spun)
Chiar dacă nu ești fan al libertății absolute și nu susții legalizarea prostituției, eu tot îți sugerez să pierzi ceva vreme prin Cartierul Roșu. Este istoric ,în primul rând; tolerarea prostituției este foarte veche în Amsterdam și deși au fost multe voci care au reclamat acest lucru, practica a continuat (acest lucru este mult mai ok pentru cele care chiar oferă aceste servicii).
Imaginea romantică a orașului se poate, uneori, îmbina perfect și cu luminile roșii de aici, străzile sunt pline de oameni curioși: tineri puși pe distracție (este locația numarul 1 pentru petrecerile burlacilor și burlăcițelor din Europa), oameni de toate vârstele care tratează zona fix ca pe o curiozitate, cupluri dornice sa mai codimenteze relația etc. Este zona cu cele mai multe restaurante, cluburi și hoteluri, este pulsul vieții de noapte și simbolul libertății controlate, este cea mai veche parte a orașului.
Take it or leave it: nu trebuie să susții o idee dar trebuie să o tratezi fix așa cum e! Nu uita că nu ai voie să faci poze cu fetele din vitrine, nu ești obligat să intri, nu ești obligat să ajungi aici așa că dacă tu crezi că moralitatea ta nu suportă o astfel de vizită, evit-o:)! (și da, am avut o amică ce s-a simțit, acum ceva ani, lezată de ideea Cartierului Roșu).
Coffe Shops – locul în care te amețești doar inpirând fumul
Dacă atunci când spui Cafenea ai imaginea Starbuks sau Costa Caffe, gândește-te de două ori când intri într-una în Amsterdam:). Legalizarea drogurilor ușoare a fost și ea subiect de discuție în Amsterdam, însă cu toate acestea, funcționează perfect din 1970. Sunt peste 200 de „cafenele” în Amsterdam din care poți să îți procuri astfel de țigări, să bei cafea, sucuri sau orice altă băutură fără alcool.
Un coleg olandez povestea, în 2012 , că s-a discutat interzicerea comercializării de droguri ușoare către cei care nu erau rezidenți ai orașului (pentru a evita că orașul să devină țintă turistică doar pentru acest scop).
După lungi dezbateri s-a ajuns la concluzia că o astfel de interzicere va duce la creșterea traficului și ar încalcă ideea libertății atât de mult susținută în Olanda. Așa că liberul arbitru funcționează perfect: vrei să intri și să fumezi, e ok atâta timp cât ești pașnic; nu vrei să faci acest lucru, este perfect- treci pe lângă aceste cafenele și îți poți continuă liniștit turul orașului.
Așa că eu te laș să descoperi singur orașul, să îi cunoști bogățiile și frumusețile (turistice sau umane) și să ai parte de cât mai multă distracție.