Valea Ourika(Maroc), pe urmele vechilor berberi

Așa cum povesteam în celelalte relatări despre Maroc, țara aceasta m-a determinat  (cel puțin cu ceea ce am văzut până acum) să îmi doresc să o descopăr în următorii ani mai mult. Marrakech (Marrakech-o lume multicoloră și fascinantă, Essaouira (Essaouira – o oază de liniste africană) și Cascadele de la Ourika Valley sunt cele 3 mari obiective pe care le-am vizitat în excursia  de anul trecut.

La fel ca și în excursia de la Essaouira, am apelat la ghid (Don Omar Marracheck) pentru a organiza atât plecarea din oraș cât și micile opriri pe care le–am făcut pe drum, pentru a înțelege mai bine cultura berberă și modul lor de viață în inima munților.

Bucură-te de ospitalitatea berberă

Prima oprire am făcut-o la o casă berberă, o casă pe care am considerat-o inițial muzeu, dat fiind că erau și alți turiști ce îi treceau pragul, făceau fotografii și se minunau de cum se coace pâinea în cuptor sau se macină (primitiv ) secara, pentru a face acele turte delicioase pe care le-am descoperit în Maroc (și de care am făcut un abuz aproape impardonabil pentu dieta mea).

Surpriza cea mare a fost când, Omar ne-a spus că nu era un muzeu, era chiar căminul  în care trăiau acei oameni (deveniți ușor exponate pentru turiști), că își deschideau zilnic ușa pentru a face cunoscut felul lor de a trăi,  își întâmpinau oaspeții necunoscuți cu ceai făcut din mentă proaspătă, turte de secară, ulei de măsline, unt făcut în casă și miere delicioasă.

Mi-am dat seama că pentru ei era un venit constant de pe urma curioșilor turiști, că le făcea o deosebită plăcere să vorbească despre stilul lor de viață, să zâmbească în fața aparatului de fotografiat, știind că e un troc onest: pentru plăcerea de a avea aceste imagini aceștia  plăti, și cu banii gazdele i își vor asigura traiul pentru urmatoarele zile.

Oricum în Maroc totul are un preț, totul se negociează. Mulți s-au plâns că nu suportă faptul că turistul e văzut ca o „mașină de bani” pentru localnici dar, până la urmă, e un târg cinstit;  e ceea ce se întâmplă în orice țară africană sau chiar în, mult mai apropiata, Turcie. Nu pot spune că m-a deranjat acest aspect de-a lungul vacanței: am luat-o că pe un fapt asumat și am negociat cum am putut mai bine:).

Descoperă Legenda Doamnei Fatima (sătucul Setti Fatma)

După această mică oprire inedită ne-am continuat drumul către, mult așteptatele, cascade și originalul sătuc Setti Fatma.  Aceasta este ultima  așezare înaintea cascadelor, ultima bucățică de drum asfaltat înainte ca plimbarea să se transforme într-o escaladă printre stânci și drumuri pietruite.

Setti Fatma este un sătuc cu  numeroase restaurante mici, în aer liber, pe malul râului, câteva magazine de suveniruri, mult prea mulți însoțitori de parcare sau ghizi ce se oferă să te conducă spre faimoasele cascade.

Legenda spune că Fatima a venit din Egipt în Maroc, în urmă cu 1000 de ani, și a fost adoptată de o familie de aici, până când s-a căsătorit, la vârsta de 12 ani. După căsătorie a avut 2 copii, care au decedat înainte sa, și care, sunt îngropați în același mormânt ca și ea.  Într-o zi, când cauta lemne de foc, Fatima a lovit cu toiagul în sol și a dat de un izvor de apă proaspătă, aceasta fiind, se pare, originea cascadelor din valea Ourika. Tot despre Fatima se spune că a avut puteri miraculoase de vindecare ale  problemelor de infertilitate la femei iar după moartea sa, oamenii au continuat să vină și să bea apă de la izvorul descoperit de ea, aducând omagii acesteia. Mormântul său se află pe coasta muntelui, poziționat, astfel încât, se vede întregul sat ce îi poartă numele; Fatima a fost, de fapt, prima femeie mistică din Maroc.

Admiră imaginea piscurilor înzăpezite ale munților Atlas

M-a fascinat imaginea munților Atlas, acoperiți de zăpada la jumătatea lui noiembrie, lanțul muntos făcând legătura între Maroc, Algeria și Tunisia din Africa de Nord; cunoscut și pentru numeroasele stațiuni de ski. Am avut posibilitatea să traversez și micul râul Draa, cel care unește valea Imil și valea Ourika, pe un pod improvizat de lemn (nu a fost el foarte periculos dar mi-a dat câteva emoții când am văzut că se mișcă în bătaia vântului).

Am profitat și am urcat ceva vreme pe stânca abruptă, culegând cât mai fructe de cactus; ceea ce l-a cam speriat pe bunul ghid, Omar, dat fiind că acestea înțeapă mai ceva decât urzicile noastre, iar efectele se simnt doar la câteva minute bune de la contactul cu pielea:).

Abia mult mai târziu am observat și cât de gustoase sunt fructele de cactus, după ce le-am cumpărat din piață și am fost învățată tehnica de a le tăia 🙂

Urcușul către prima cascadă nu a fost foarte solicitant,  însă destul de dificil, dat fiind că nu eram echipată cu încălțămintea adecvată pentru abilitățile de „capră neagră” ale ghidului: care a ținut morțiș să îmi arate cât de repede te poți cățăra pe toate acele pietroaie alunecoase. A meritat totuși efortul :).

 

După o sesiune scurtă de foto, am hotărât să ne întoarcem și să mâncăm la unul dintre micuțele restaurante colorate de pe malul râului, în Setti Fatma. Locația a fost cu adevărat deosebită.  Ce poate fi mai frumos decât să mănânci în aer liber, având în față crestele albite ale munților Atlas, cu apa care susură liniștită la picioarele tale?!

Nimic, nici măcar prețurile ușor piperate nu mi-au deranjat starea de bine și am savurat bunul tajine de miel ales, asezonat, bineînțeles, cu un ceai de mentă („whiskey- ul marocan”- așa cum s-a lăudat chelnerul cel zâmbitor).

După cele câteva zile din Maroc, am decis, că această țară pentru a fi  descoperită, trebuie să lași acasă toate prejudecațile europene, să te bucuri de orice și să trăiești clipa.

Eu, una,  am folosit pe deplin în această vacanță  mottoul TravelFunPassion „Invață să te bucuri de viață”:).

Essaouira – o oază de liniste africană

Marocul a fost o frumoasă descoperire a anului trecut:). Dacă Marrakech-ul m-a suprins prin culoare și haos (Marrakech-o lume multicoloră și fascinantă), Essaouira m-a suprins prin liniștea și prin capacitatea sa de a « calma » până și cel mai agitat turist (așa ca mine). Orașul fascineaza prin plajele sale, experiențele culinare autentice, farmec marocan blând și cu puțină sofisticare, dozată suficient încât să nu–l transforme într-o destinație prea exclusivistă.

Am avut plăcerea să descopăr Essaouira pentru o zi, suficient timp încât să fiu convinsă că aș vrea să mă reîntorc și să îmi savurez cafeua admirând valurile oceanului Atlantic.

 Cât am stat am avut parte de o vreme halucinantă: ploaie, soare, vânt, cald, furtună și iar soare (toate pe parcursul a câtorva ore). 

Am optat pentru o excursie din Marrachesh cu un ghid local (Don Omar Marrakech) și am avut placerea de a afla de la un localnic cateva detalii despre cultura, arta culinară și isoria Essaouirei.

Află povestea caprelor alpiniste din copacii de Argan

Dis de dimineață am pornit către Essaouira, traversând sate micuțe, orașe frumos împodobite cu bulevarde largi sau oprindu-ne pe marginea drumului doar pentru a admira copacul plin cu capre.

Aceasta a fost prima imagine ce m-a determinat să fiu atrasă de această țară : locul unde cineva putea sta ore întregi în mijlocul câmpului pentru a păzi un copac de argan pe ramurile căruia se cocoțau falnice câteva zeci de capre este un loc ce trebuie descoperit.

Caprele sunt alpiniști calificați și sunt cunoscute că se cățăra pe roci abrupte și munți  în căutarea hranei. Caprele  din Maroc însă,  urcă în copaci, căutându-și în copaci hrana de care au nevoie, dat fiind că terenul este preponderent arid (din cauza secetei). Caprele sunt atrase de fructul arborelui de argan, care  se coace în luna iunie (dar și frunzele oferă o sursă nutritivă pentru acestea). Copacul de Argan crește la 8-10 metri inăltime și poate trăi pană la 150-200 de ani. Arganul oferă o variantă  de venit suplimentară pentru populația berberă datorită uleiului obținut (în mod tradițional) cu  «ajutorul caprelor». Acestea pot mânca fructul de argan și, odată, trecut prin sistemul lor digestiv, acesta va fi prelucrat în cooperativele locale și transformat în uleiul atât de folositor (fie ca produs cosmetic sau ca și produs comestibil).

Am oprit la copac, am încercat să am o conversație cu păstorul caprelor (o combinație primitivă de franceză cu ceva englezaJ) și am făcut zeci de fotografii, fascinată fiind de eleganța acestor mamifere printre crengile încă înverzite de argan.

După acest scurt popas am oprit la o mini făbricuța de ulei de argan. În Maroc încă mai există cultura cooperativelor, ca cele pentru prelucrarea arganului, unde femeile din zona rurală, fără alte posibilități de a obține venituri, lucrează zilnic și produc produsul miraculos. În camere decorate cu diferite fotografii, femeile folosesc instrumente antice de presare manuală a  sâmburilor  pentru a  finaliza procesul elaborat de creare a cremei de argan.

Este, într-adevăr, mai scump să cumperi produsele argan de aici dar merită, cu siguranță, prețul  tocmai pentru a vedea metodelele utilizate încă din timpurile de demult (poți considera că e un muzeu ce prinde viață în față ochilor tăi). Uleiul cosmetic este e util iar cremele care il conțin sunt extrem de bune pentru orice tip de piele (și știu, dat fiind că m-am întors în țara cu destul de multe sticlute și cutiuțe minune:)

Admiră  orașul de pe Metereze

Încă de la intrarea în Essaouira vei vedea falnicele ziduri albe de apărare al fortăreței Mogador. Meterezele din Essaouira sunt o parte importantă a istoriei sale, un oraș de coastă marocan situat de-a lungul Oceanului Atlantic unde, în 1506, portughezii au construit primele ziduri ale orașului, cunoscut sub numele de Mogador, un punct extrem de startegic pentru viața economică a acelor vremuri.

După construcția meterezelor a apărut și portul, cel care a deținut un rol cheie în comerțul cu navele portugheze ce acostau mereu aici. Zona a fost cunoscută sub mai multe nume: Mogador-„cetate mică”, portul de Timbuktusau și Orașul Vântului din Africa, (și am trăit pe pielea mea  vânturile sale total neprietenoase).

Intrarea în interiorul fortăreței, ce și-a păstrat zidurile intacte,  costă doar 2 euro și ai posibilitatea de a admira oceanul și medina de sus. Vei înțelege cât de frumoasă este așezarea acestea, care a fascinat zeci de artiști de-a lungul vremii (mai ales creatori de filme: aici s-a filmat și Urzeala tronurilor). Prima impresia pe care am avut-o a fost că Essaouira pare un alt orășel din Grecia, nicidecum Africa: ziduri albe, case colorate albastru, ulei de masline  și oameni primitori. 

Plimbă-te prin Medina si nu uita de…fresh ul de portocale:)

Plimbarea prin Medina a fost una extrem de plăcută, diferită total de Medina din Marrakech, aici, vânzătorii erau pe jumate plictisiți parcă de tot showul străzii (poate pentru că am ajuns și la ora prânzului) și străduțele erau încă goale.

M-am bucurat enorm de plimbare, ascultând cuminte explicațiile ghidului local despre istorie și despre faptul că Essaouira este locul preferat al europenilor de vest pentru a se retrage la pensie (aces lucru mi-a dat si mie cateva idei 🙂).

Ce poate fi  mai frumos decât să te bucuri zilnic de valurile Atlanticului, să privești jocul pescărușilor și să savurezi cafeaua printre căsuțe cu ziduri albe și ferestre albastre ?:) 

Ce altceva am mai aflat? Essaouira este intrată în patrimoniul UNESCO din 2001, fiind un simbol al toleranței religioase (se știe déjà că Marocul este unul dintre statele musulmane cele mai deschise), că cel mai bun pește se mănâncă direct în port, proaspăt pescuit dimineața. 

Am vizitat un mic atelier de bijuterii, unde, încă de la intrare, era era scris ca este deținut de un musulman și un evreu: venind să susțină încă o data că oamenii aici sunt foarte deschiși și prietenoși. Un atelier în care bijuteriile făcute migălos în filigram erau create de ucenici, un fel de mini cooperativă. Bijuteriile expuse erau atât de frumoase încât, cu greu, am reușit să părăsesc magazinul fără a lasă o altă mică avere înăuntru 🙂.

Ți-am spus în articolul despre Marrakech că fresh ul de portocale în Maroc este extrem de gustos și foarte ieftin, așa că nu puteam rata șansa de a încerca, și în Essaouira, ceva tipic: fresh făcut cu rodie, lime și zahăr de trestie . Cel care prepara fresh-ul avea degetele înnegrite de la trestie și mi-a povestit că amesta sucul trestiei cu lime-ul și boabele proaspete de rodie pentru a–i tăia puțin din dulceața.

Cel mai gustors si parfumat fresh baut vreodata

Ia pranzul în  port

Așa cum spuneam, în Essaouira poți găsi fructe de mare și peste proaspăt oriunde. Fiecare mică tarabă din port te îndeamnă că are cea mai bună marfă, ceea ce face greu procesul alegerii uneia dintre ele.

Dar cum Don Omar Marracheck era acolo, a sugerat un mic restaurant cu fețe de masă albastre cu pătrațele (o nouă amintire a Greciei) în fața căruia stătea întins peștele, caracatița, homarul sau creveții mișcând încă.

A fost foarte dificil să aleg exact ce vom mânca la prânz 🙂. Totul a fost pregătit la grătar, însoțit de o delicioasă salată și pastă iute cu măsline. Caracatița a fost atât de proaspătă încât atunci când am tăiat-o a ținut să îmi lase urme de cerneală pe bluza albă. O masă  mai mult decât delicioasă, cu o companie plăcută și cu un preț foarte bun pentru calitatea oferită (ca și gest de prietenie, am invitat ghidul să stea cu noi la prânz, ceea ce l-a surprins foarte plăcut).

Admiră apusul pe malul Atlanticului

Înainte de a mă întoarce în haosul din Marraceck am simțit nevoia să descopăr orașul fără ghid, efectiv să mă pierd pe străduțe, așa cum îmi place să fac mereu într-un loc nou.

Am reușit să surpind pescărușii, să stau să admir oceanul, de pe pietre, și să prind un apus absolut senzațional.

Da, era sfârșit de noiembrie, și am reușit să îmi bag picioarele totuși în apă, să îmi imaginez cu am fi fost această plajă în plină vară.  Essaouira este un loc excelent pentru sporturi de apă și dacă ești  un surfer pasionat valurile sunt ideale (fie poți veni cu echipamentul tău sau îl poți închiria de aici).

M-am încărcat de energie pozitivă. Pur și simplu orașul acesta avea un vibe extraordinar, ceva ce te purta într-o mie de locuri în același timp : design grecesc, artă portugheza, cultură arabă :).

Pe drumul, de 2 ore, la întoarcerea către Marrakech, am stat tăcută, bucurându-mă deplin de decizia de a alege Marocul pentru a încheia un an plin de călătorii superbe.

În urmatoarea relatare voi descrie Valea Ourika și cascadele sale uimitoare din Alpi:).

 

Marrakech-o lume multicoloră și fascinantă

În această toamnă am descoperit pentru prima dată Marocul și am rămas uimită cât de mult mi-a plăcut. Nu mai fusesem până acum în Africa și am decis să încep cu singura țară încă extrem de „europenizată” pentru a nu simți un șoc cultural foarte mare. Mă gândisem de la început că e foarte posibil să nu îmi placă, că nu o să mă integrez în haosul și agitația africană,  că o nu o să mă simnt deloc în singuranță.

Gradinile Agdal

Am plecat cu mindset-ul pregătit pentru tot ceea ce era mai rău deși, intrinsec, am fost sigură că voi fi, cel puțin, fascinată de această lume.

Și am fost!

Parcul Koutubia

Marocul fie îți place fie nu; efectiv nu cred că există o cale de mijloc la acestea două. Clar te șochează, mai ales dacă ajungi seara târziu și te pierzi pe străzile din Medina, încercând disperat să găsești cazarea (și asta în circumstanțele în care aveam un șofer cu noiJ ).

Dar să o iau cu începutul: când am aterizat ploua torențial…da, e ciudat, să merg în Africa și să îmi cumpăr o umbrelă. Un prieten susținea, acum ceva ani, că eu ar trebui să merg în deșert și să aduc ploaia, că în toate concediile în care ajungeam ploua. 

Încă din taxi m-a fascinat orașul împodobit, cu bulevarde mari, cu palmieri, cu arcade maiestuoase la fiecare intrare în centru.

Piata Jemaa el-Fna

Și apoi…șoc și groază: agitație, oameni peste tot, motorete, biciclete, scutere, căruțe, copii, mâncare, pisici….toate acestea pe niște străduțe atât de strâmte că ar face stradă Sforii din Brașov (cică cea mai îngustă din Europa) să pară ditamai bulevardul:).

Ceea ce am vizitat în Măroc mi-a arătat că această țară e plină de contraste: cele mai multe te lasă fără grăi și te poartă într-o lume atât de  vibrantă că devine imposibil să nu îți dorești să vezi și să cunoști și mai mult. 

Cele câteva zile de vacanță le-am împărțit între excursii scurte în Essaouira, Cascadele de la Ourika și plimbări în Marrakech– de departe cel mai uimitor oraș pe care l-am văzut (și asta mai ales din prismă contrastelor de care scriam mai sus).

 Există o mulțime de lucruri de făcut în Marrakech, dar ceea ce atrage mereu turiștii este imaginea haotică a  măgariilor încărcați de bunătăți,  vanzătorilor ambulanți de covoare, ceai de mentă sau curajoșii imblanzitori de șerpi. „Orașul Rosu” numit așa datorită culorii roșiatice a pământului dar și culoarea zidurilor Medinei, a fost loc de întalnire a istoriei, culturii și modei secole întregi.

Hai să pătrundem deci, împreună, în această lume fascinantă a Maghrebului.

Lasă-te purtat pe străzile din Jemaa el-Fna și savurează un suc de portocale

Încearcă să te trezești dis de dimineață și, după un mic dejun copios (clătite, turte, miere, omletă și ceai de mentă) plimbă-te pe străduțele înguste ale Medinei  (în Maroc zidurile vechi ale orașelor înconjoară piața – numită Medina).

Soarele dimineatii parcă e mai frumos și mai cald pe străzile cu ziduri de lut, printre căsuțele mici ce ascund paradisul după fiecare poartă (celebrele Riaduri), sucul poaspat de portocale e mai gustos și parcă orașul mai frumos decât oricând. E încă liber, încă mai pot să pășești fără să îți fie teamă că vei di călcat de o bicicletă, motoretă, cărucior, măgar sau orice alt mijloc de trasport ce se poate infiltra pe micuțele străzi ale medinei.

Fresh de portocale si rodie

Orice indicator din Marrakech își arată drumul către Jemaa el-Fna, aproape imposibil să te pierzi (deși o secundă de neatenție și pari prins într-o buclă în care fiecare tarabă și fiecare casă pare aceeași). De ce Jemaa el-Fna este atât de cunoscută? De ce e patrimoniu UNESCO? În timpul zilei găsești oameni grăbiți care încearcă să vândă marfa și să negocieze fiecare diham, o lume dedicată turistului dornic să cumpere orice.

Seara, această lume colorată devine scena unui teatru viu, cu actori de toate culorile și speciile (de la localnici zâmbitori, la turiști pierduți total, la îmblânzitori de șerpi sau posesori de maimuțe jucăușe).

Tatuaj cu henna

În prima seară când am ajuns aici m-am simți exact că un copil mic ce trebuia ținut de mână : absolut orice îmi făcea poftă (se gătește exclusiv pe stradă), orice suvenir devenea un must have, orice rochie marocană se transforma într-un outfit pe care mi-l doream.

Ruj natural facut din argila

Jemaa el-Fna  a fost construită în secolul al XI-lea și a devenit un simbol al orașului Marrakech, bucurându-se  de protecție încă din anul 1922, sub patrimoniul artistic al Marocului. A intrat în patrimoniul UNESCO pentru a putea să fie protejata în fața turismului masiv și să își păstreze tocmai această imagine unică, plină de tradiții, cum ar fi povestitorii, medicina traditională sau gătitul direct în stradă, folosind ingrediene naturale.

Ascultă povești cu sultani și Secherezade

Palatul Bahia

Orașul este încărcat de o istorie atât de veche încât e greu să te oprești la câteva rânduri pentru a o descrie. Dacă vrei să afli măcar câteva frânturi alocă-ți câteva ore bune pentru a descoperi misterele de la Palatele Badi și Bahia.

Palatul Badi

Palatul Badi a fost opera regelui Saadian Ahmad al-Mansur Ed-Dahbi (Gold) (1578-1603) pentru a comemora victoria sa asupra armatei portugheze în bătălia celor trei regi în 1578. Suveranul a construit acest palat în apropierea camerelor sale private și era locul perfect pentru sărbători sau audiențe ale suveranilor statelor alăturate. Palatul acum este în reconstrucție și grădinile sale încă nu au fost readuse la viață și la luxul antic însă aș vrea să mă reîntorc și să va povestesc cum va fi. Să te pierzi pe aleile sale, să admiri fântânile arteziene și să mirosi florile de portocali. 

Palatul Badi

  

Palatul Badi

Palatul Bahia este de fapt o casă mare și foarte veche, în jurul căreia a fost ridicat un set de alte locuințe,  transformate de fapt în palat abia pe la secolul al XIX-lea de către arhitectul marocan El Mekki în numele marelui vizir Ahmed Ben Moussa . Cei mai buni muncitori și artizani din țară au lucrat continuu timp de șase ani (1894-1900) pentru a finisa curtea internă și arcadele fiecărei intrări. Culoare, prafum și simetrie…asta mi-a arătat acest palat, în interiorul căruia era găzduită o expoziție de fotografie – un experiment extrem de interesant a unui schimb cultural între Maroc și Portugalia. 

Mozaicul din Palatul Bahia

Unul dintre cele mai frumoase locuri ale Palatului Bahia este curtea să de marmură, construită între 1896 și 1897, ce măsoară cam 30 de metri lătime și 50 de metri lungime. Pavajul este alcătuit  din piese mici, multicolore, de gresie sau faianță iar fiecare cadran este pavat cu marmură …o imensă tablă de șah colorat 🙂.

Respiră parfum de flori exotice în grădinile din Marrachesh 

În Marrachesh sunt nenumărate grădini în care te poți relaxa după multe zeci de kilometri printre bulevarde lărgi (în afară medinei) sau straduțe  înguste și aglomerate. Cum noi am ajuns în noiembrie în Maroc, nu era foarte cald însă o plimbare în grădinile Majorelle sau Menara au reprezentat o gură de aer proaspăt și o încantare fascinantă pentru ochiul  fotografului:)

Să începem deci cu acele grădini care l-au fascinat pe celebrul creator de modă Yves Saint Laurent: Majorelle, cele care l-au inspirat să creeze în ultimii săi ani de viață și să se retragă în solitudine printre flori colorate și palmieri  semeți.

Povestea grădinilor, însă, începe cu mult înainte de dragostea lui Yves Saint Laurent pentru ele; începe la 1917 când au fost desenate și create de către Jacques Majorelle, fiul unui cunoscut botanist francez.  În 1923 Jacques Majorelle a cumpărat terenul pe care a „elaborat” grădinile și a colorat atât pereții de la intrare cât și fântânile din interiorul acestora; albastrul care se poate vedea atât de strălucitor printre verdele luxuriant al plantelor, a căpătat și un numele de  „albastru Majorelle”, recunoscut și folosit intens în întreaga arhitectură.

Gradinile Majorelle

Majorelle au fost descoperite de Saint Laurent și Pierre Bergé abia în 1966, în timpul primei lor vizite în Maroc, când s-au îndrăgostit de ele și, mulți ani mai târziu, în 1980, le-au și cumpărat. Noii propietari s-au și mutat în interiorul vilei Oasis și au demarat și lucrările de remodelare a grădinilor. După dispariția creatorului de modă, aterlierul sau a fost transformat într-un muzeu dedicat culturii berbere dar și expunerii colecției sale private de artă berberă.

Dincolo de orice istorie, dincolo de orice cuvinte, lasă-te doar pierdut pe aleile acestor grădini, plimbându-te fascinat de toată explozia de culoare pe care o vei întâlni la orice pas.

Agdal sunt grădinile cele mai mari și importante din Marrakech, cu o istorie de peste 800 de ani, acestea sunt considerate Versailles ul islamic. 

Gradinile Agdal si muntii Atlas

Trebuie să știi că doar o foarte mică parte din acestea e deschisă publicului, de două ori pe săptămană (vineri și duminică), atunci când vizitatorii vin de pretutndeni pentru a se bucura de ceea ce eu am numit: cel mai spectaculos peisaj din Marrakech. Din prima clipă, când am pășit aici, am rămas fără glas, admirând în tăcere munții Atlas, cerul infinit de albastrau și lacul ce adăpostește pești „monstruosi”:)

Gradinile Agdal

Există o veche casă la intrarea în parc, pe acoperișul căreia am putut să urcăm (este în paragină și este puțin periculos) și să cuprindem într-o singură privire imensitatea acestor grădini, imperiale (500 de hectare- dacă nu ai înțeles încă exact cât de mari sunt).

Pot spune că acesta a fost locul meu preferat, grădină care mi-a plăcut cel mai mult…poate datorită munților Atlas care se oglindeau în apa limpede a lacului.

Menara este o altă grădină din oraș, o soră mai mică a celei din Agdal (pe „doar 98 de hectare), ale cărei  alei sunt împrejmuite de măslini, construită sub dinastia Almohad, locul de picnic favorit al localnicilor.  Într-adevăr nu erau așa mulți turiști când am ajuns noi, dar nici oameni , în general, dat fiind că am nemerit în mijlocul unei furtuni de nisip ce a dus la o rupere de nori la tarziu:).

Gradinile Menara

Dar dacă ai reușit să prinzi o ploaie torențială fie te poți adăposti în interiorul micului muzeu din mijlocul grădinilor, fie să mai faci câțiva pași să intri în mall ul de lângă ( acolo unde vei găsi o lume total diferită, modernă, definită de lux și grandoare).

Menara Mall

Citește despre istoria mocheilor – 100% cultura marocană

Koutubia este una dintre cele mai frumoase moschei pe care le-am văzut (cel puțin de afară – nu se poate vizita decât de către musulmani). A fost construită în secolul al XII-lea și este un simbol al arhitecturii musulmane îmbinate artisc cu cea hispanico-maură și, inițial, nu a fost îndreptată către Mecca. Abia din 1162 mocheea incepe să capete splendoarea pe care o are azi, atunci când noul sultan decide să o orienteze către Mecca, dându-i numele de Koutubia – derivată de la numele breslei librarilor, care se află în imediată să apropiere.

Parcul de langa Koutubia

Koutubia

De jur imprejul moscheei se află un parc micuț și foarte elegant, pe băncuțele căruia te poți odihni și asculta chemarea la rugăciune ce se aude din minaret de 5 ori pe zi; am mereu un sentiment extrem de pios când aud așa ceva (și l-am avut și în Istanbul și în Alacati) – ceva de te pătrunde deși nu ești credincios musulman.

Pornește pe urmele lui Alladin la Chez Ali

Chez Alli – Teatrul Fantesia

Chez Ali sau Teatrul Fantesia a fost una dintre cele mai interesante experiențe ale mele in Marrakech. Este numărul 1 pe Tripadvisor pentru turiști (este clar DOAR pentru turiști) dar cred că nu m am mai bucurat de un „Show” de foarte mult timp ca de cel de aici. 

Rochie marocana

 Locul „celor 1000de nopți” este de fapt un complex imens construit acum 25 de ani în desert, un spectacol ce îi dă turistului o frântură din vechea cultură marocană. Pentru această seară mi-am achiziționat chiar o rochie specială, să întru și mai bine în atmosfera de poveste dar, cu toate acestea, nu eram pregătită pentru ceea ce a urmatJ.  Escortați de călăreți pe căi albi, am pășit în căutarea lui Alladin a celebrilor săi hoți, am savurat mâncăruri alese, am ascultat muzică folclorică marocană și ne-am pierdut într-un decor demn de filmele de la Hollywood. 

Spectacolul de la Chez Alli

După încheierea cinei am asistat înfrigurați, pe marginea arenei, la îndemânarea călăreților, dânsul suav al unei „cadâne”, la luptele și focurile trase de „viteji”. Cred că a fost una dintre serile în care emoția și suspansul s-au îmbinat perfect și, chiar dacă un pic comercial, tot showul oferit la Chez Alli a meritat fiecare bănuț.

Aș putea continuă mult despre orașul care mi s-a părut mai curat decât Parisul, mai safe decât Bruxelles ul,  mai civilizat decât Bucureștiul și mai colorat decât Istanbulul. Voi încerca însă să „omor” câteva mituri pe care le-am tot aflat înainte de a veni aici:

1.       Este sigur – nimeni nu trage de tine, nimeni nu ne atacă și, mai ales, nimeni nu te obligă să cumperi ceea ce nu vrei.

2.       Mâncarea cea mai bună pe care am mâncat-o am găsit-o pe străzi lăturalnice (am ales carnea din geam și ne-au preparat-o în fața noastră). Chiar dacă nu arată apetisant să știți că este extrem de gustoasă

3.       Nu trebuie să te vaccinezi – da, este recomandat, dar nu obligatoriu. Nu am pățit nimic și nici măcar cu febră nu m-am întors de acolo

4.        Chiar dacă sunt săraci sunt foarte politicoși și dacă le vorbești frumos vor aprecia mai mult decât oricât. Trăiesc din bacșișuri și din comerțul cu orice – nu prea am văzut cerșetori – toți ofereau ceva în schimbul a câțiva dihami

5.       Este ok să stai într-un Riad (chiar dacă nu are prea multe stele). Riadul este casă tipic marocană și este cea care m-a surpins cel mai mult – în spatele unei uși de fier, pe o stradă pierdută în haos, se ascundea un loc rupt din paradis

6.       Poți negocia cât de mult îți dorești dar NU uita că unele lucruri chiar au o valoarea mult prea mică pentru a mai încerca și uneori îi jignești încercând să le iei „pe nimic”.

Așa cum spuneam, în Marrakech se trăiește și se mănâncă pe stradă așa că orașul este plin de feline superbe, grase și bine întreținute, care abia așteaptă să devină vedete ale fotografiilor făcute de turiștii fascinați de ele:).

Pisica de Maroc

O pisica ascunsa intr-un magazin de artizanat marocan

Voi continua povestea cu detalii despre excursia de la Essouira, Cascadele de pe Valea Ourika și mâncarea delicioasă pe care am savurat-o în această frumoasă vacanță.

Palate românești ascunse – Palatul Ghica (de la Caciulați) & Palatul Brancoveanu (de la Potlogi)

În ultima perioadă am încercat să găsesc soluții de weekend, în vecinătatea Bucureștiului, scurte destinații turistice de o zi.

De fiecare data când un bucureștean își dorește să iasă puțin din oraș, dă o fugă la Snagov, Știrbei sau Mogoșoaia; însă am descoperit  că există și alte variante, mai puțin aglomerate si la fel de intersante ca acestea. Azi voi vorbi despre Palatul Ghica de la Caciulați si despre Palatul Brancovenesc de la Potlogi.

Cele doua palate mi-au arătat ca uneori putem să ne respectăm comorile iar uneori, lăsați în lupta intereselor politice sau economice, distrugem ceea ce ar putea să ducă la creșterea turismului românesc.

Voi incepe cu exemplu de ASA NU, doar pentru a incheia apoi relatarea intr-o nota de optimism si speranta pentru ASA DA.

Palatul Ghica de la Caciulați – sau cum dezinteresul poate sa distrugă o pagina de istorie

Despre Palatul Ghica de la Caciulați mi-a tot povestit un prieten, îndemnându-mă să ajung și să fac cât mai multe fotografii. Într-o zi însorită a acestei luni am decis să mă urc în mașină și să descopar acest loc, uitat de vreme, încărcat cu povești frumoase dar și macabre.

Satul Caciulați se află la doar 40 min de condus de oraș iar palatul e situat pe strada principală, slab indicat dar ușor de găsit (waze ul funcționează perfect așa că îl poți seta să te ducă direct la destinația dorită).

Ceea ce trebuie să știi e că porțile palatului stau mereu închise însă, dacă ești politicos și drăguț cu paznicii , poți intra,, nu doar în grădină dar chiar în interiorul acestuia.

Clădirea s-a menținut ok dat fiind că în momentul de față pare doar o altă comoară arhitecturală lăsată în paragină de către autorități (se află acum în proprietatea Academiei Române însă lucrările de restaurare lipsesc cu desăvârșire).

Palatul este foarte frumos, ridicarea sa a fost demarată la începutul secolului al XIX-lea (de către Dimitrie Ghica) iar finalizarea s-a făcut abia în 1834, fiind lăsat moștenire fiiului său, domnitorul Alexandru Ghica.

Mi-a plăcut enorm încă din momentul în care am intrat pe poartă și am admirat cărarea protejată de copaci, fântâna din fața clădirii și scările frumos aranjate ce mi-au purtat pașii către ceea ce a fost, cândva, una dintre cele mai elegante clădiri de lângă capitală. Ceea ce m-a uimit e că, deși lăsat în ruină, majoritatea camerelor au mobilier elegant, vechi, ce restaurat ar putea fi de o valoare inestimabilă.

În continuare m-a șocat lipsa de interes a autorităților să protejeze un patrimoniu cultural, care, în afară țării, ar fi fost mai mult decât apreciat.

Dar dincolo de ceea ce a reprezentat palatul pe vremea lui Ghica, să nu uităm că a jucat un rol destul de important și în perioadă comunistă: fiind naționalizat (1984) și transformat în sediu al Securității. Locul este împânzit de legende, multe dintre acestea fiind alimentate de rețeaua de tunele care leagă palatul de biserică sau de clădirile administrative (galeria din curtea bisericii a apărut în urma surpării de teren și a demonstrat  că aceste tuneluri chiar există ). Unul dintre cele mai mari „mistere” neelucidate de la Palatului de la Caciulați este acela legat de scheletele care au fost descoperite în 1983, când se făceau săpături în curtea moșiei. Nimeni nu a răspuns încă tuturor întrebărilor apărute nu doar atunci, dar și zece ani mai târziu când alte schelete de femei, copii sau bărbați au fost găsite pe terenul palatului.

Dată fiind și locația sa extrem de izolată de sat, pe vremea securității, se spune că, în camerele de la subsol se făceau numeroase torturi pentru a obține toate mărturiile (fie ele false sau adevărate) de care avea nevoie sistemul comunist pentru a crea cât mai multă panică.

M-am plimbat dintr-o cameră în altă, am ieșit în curtea palatului să fac numeroase fotografii, să mă plimb prin codrii de lângă clădire, să visez la o lume apusă, cu multe povești încă nespuse. În ultimii ani, aflat în propietatea Academiei, palatul a fost puțin folosit, închiriat de câteva ori pentru diferite companii de film (atât producții românesti cât și străine cu actori cunoscuți – de expl Andy Garcia).

Sper că, la un moment dat, se vor face investițiile necesare pentru a pune această clădire pe harta turismului românesc,  să nu asistăm la o altă distrugere a istoriei din cauza nepăsării autorităților sau a razboialeor politice  (exemplul Cazinoului de la Constanța).

După câteva ore petrecute pentru a vizita domeniul Ghica, m-am retras către lacul de  la Snagov pentru a admira un apus superb și a face o lungă plimbare în liniște, bucurându-mă de aerul curat și rece al toamnei.

Palatul Brâncovenesc de la Potlogi – exemplul pozitiv că se poate respecta moșterirea trecutului

Pentru a putea ajunge aici trebuie să ieși pe A1 pentru câțiva km și să urmezi indicatorul pentru Corbii Mari.  Încă de la intrarea în curtea palatului am observat asemănarea izbitoare între arhitectura acestui palat și a celui de la Mogoșoaia (grădinile, coloanele, biserica).

După plata biletului (1o ron), o doamnă ghid ne-a însoțit pe tot parcursul vizitei și, deși vizitele ghidate se fac doar pentru un grup de minim 10 persoane, ne-a răspuns extraordinar de calm la oricare dintre întrebări. În ziua în care am ajuns la palat, se ținea o conferință pe teme istorice, cu participare atât din partea Facultății de Istorie din București cât și a unor universități din afara țării. Din cauza acestui eveniment nu am putut vedea toate camerele însă m-a bucurat enorm că azi, după atâția ani de paragină, palatul acesta a putut să ajungă la nivelul de a găzdui astfel de evenimente.

Ceea ce am aflat de la doamna ghid dar și de la colega sa (muzeolog) m-a umplut de speranța că mai există oameni ce pun suflet în meseria lor, pun pasiune atunci când vorbesc despre istorie. Am reușit nu doar să aflu cât mai multe detalii despre palatul de la Potlogi dar și despre alte locații superbe, lăsate pradă uitării (pentru a le vizita voi apela cu drag la doamna muzeolog Irina, cea care a fost mai mult decât dornică să ofere suportul său).

Constantin Brâncoveanu  a ctitorit numeroase palate și biserici și a susținut enorm viața culturală din Țara Românească. Palatul de la Potlogi este primul dintre cele 4 construite de voievod pentru fii săi (mult mai puțin cunoscut decât cel de la Mogoșoaia), ridicat în 1689 și dat în folosință, pentru prima dată,  în 1699.

Istoria palatului de la Potlogi a fost marcată de câteva tragedii care au dus la distrugerea acestuia până acum câțiva ani, când a intrat într-un vast plan de reconstrucție. După uciderea lui Constantin Brâncoveanu de către turci, aceștia au prădat locația de toate comorile sale iar palatul a rămas al familiei Brâncoveanu până la stingerea și ultimului urmaș, trecând apoi în propietatea familiei Bibescu și devastat în totalitate de către localnici.

Palatul a avut câteva restaurări de-a lungul vremii,  care au fost oprite fie din porunca Elenei Ceasusescu sau din lipsă de fonduri însă, începând cu 2014 , s-au obținut banii din proiecte europene, astfel că în 2016 acesta s-a redeschis publicului. Nu numai că a fost restaurat respesctând linia arhitecturii brâncovenești dar a și fost mobilat cu obiecte ce au aparținut domnitorului (cameră regală, cameră de scris, cameră reginei).

În curtea palatului se află și mica bisericuță din timpul voievodului, 1683, reconstruită să respecte canoane religioase, 1904.  De ce spun acest lucru, cu părere de rău? Inițial bisericăa avea o singură turlă, pictată manual, cu simbolurile specifice vremii (inclusiv portretul domniței și a celor 6 fiice).

Odată refăcută, bisericii i s-a adăugat nu doar o a două turlă dar și o parte nouă, pictată complet și frumos împodobită (mult și aurit). Ceea ce mi-a plăcut mie însă, este intrarea păstrată în formă sa originală, cu câteva picturi clasice perioadei brancovenesti dar de o simplitate absolută, în total contrast cu partea cea nouă. Băiatul care se afla în interiorul bisericii mi-a oferit deschis cât mai multe detalii despre istoria lacașului și a fost extrem de politicos și deschis încât să accepte comentariul meu legat de discrepanța dintre cele două stiluri. Din păcate nu am putut face fotografii înăuntru și nici explicația nu a  fost foarte clară (dat fiind că nici el nu a știut să îmi spună de ce e interzis să fac poze în biserică dar nu în palat).

Palatul Brâncovenesc de la Potlogi a reprezentat o supriză foarte frumoasă pentru mine, o plimbare care mi-a arătat că țara aceasta are atât de multe comorii ascunse.

Să sperăm însă că se vor face investiții și vom vedea din ce în ce mai multe exemple pozitive că acest palat: reconstruit practic de la zero (atașez câteva fotografii ale acestuia din 2008 – primite de la un prieten care mi-a și indicat să vizitez zonă).

2016

Voi încerca să continuu istoria România Magică și să găsesc cât mai multe locuri frumoase despre care să scriu.

Veliko Tarnovo – orașul medieval dintre dealuri

Bulgaria a știut în ultimii 10 ani să dea lovitura pe piața turismului și să se claseze pe un loc fruntaș în competiție cu țări ca Grecia, Turcia sau România. Dar dincolo de nebunia ofertelor ultra all inclusive ale litoralului bulgăresc, această țară are câteva zone de o frumusețe deosebită, cu o istorie foarte interesantă și o putere de reinventare care ar trebui să ofere un exemplu și României.
Am mai scris despre frumusețea bulgară de la graniță cu țara noastră ( Kaliakra & Balcic Kaliakra & Balcic -frumusete salbatica si istorie) și o să tot mai scriu despre locurile care reprezintă destinații de vacanță, de weekenduri romantice și de aventură.

Acum ceva ani am avut șansa să ajung pentru prima data la Veliko Tarnovo pentru o singură zi și mi-a plăcut atât de mult încât știam că mă voi întoarce să explorez mai mult și să aflu câte ceva despre istoria acetuia.

Veliko Tarnovo e destinația perfectă pentru toți cei care vor să scape de București într-un week end și să respire aer curat, să se bucure de servicii exclente și să îmbine relaxarea cu activitatea în aer  liber.  Acest oraș a fost de nenumărate ori comparat cu Sighișoara doar că se ajunge mai repede (doar 170 km de la București) și este mai ieftin :).

Veliko a fost construit pe trei dealuri: Tsarevets, Trapezita și Sveta Gora. În interiorul acestora s-au creat cetatea cu palatul regal, reședința Patriarhului și multe lăcasuri de cult, precum și marile conace ale celor din aristocrație. Pe lângă frumoasa urbe ce s-a înălțat, protejată de dealuri, a apărut și „orașul exterior”, fortificat, răspandit pană la raul Assenova Mahala, unde locuiau meșterii și  comercianții străini. 

Numele provine din cuvântul slav „Trun”, însemnând spin, deși alte teorii îl leagă de cuvântul român pentru cetate. Cuvântul „Veliko”, însemnând „mare”, a fost oficial adăugat abia în 1966 și așa s-a născut Veliko Tarnovo, orașul dintre dealuri:).

Încarcă-te de energie printre zidurile cetății Tsarevets

Ceea ce trebuie să știm e că Veliko e încărcat de istorie, fiind de altfel, pentru foarte mult timp, chiar capitală țării. Cel de-al doilea regat bulgar a luat sfârșit în anul 1393 când Turnovgrad a fost cucerit de către trupele otomane Turk, după un asediu trei luni. După dispariția regatului, micul orașul a cunoscut 500 de ani de stagnare culturală, spirituală și politică, pană când mișcarea Renașterii Naționale a început să se trezească bulgarilor simțul național  de mândrie față de propria lor istorie și ecolutie.  Eliberarea Bulgariei în 1877 a plasat iar Tarnovo în  centrul vieții politice iar rolul de capitală a țării a fost transferat  Sofiei, în 1879.

Astăzi cetatea a fost parțial  restaurată, după un studiu îndelungat al arhitecturii inițiale, cel puțin pe bază documentelor păstrate incă din secolul al XIIlea (mai mult cartografii sau mențiuni în cărtile istorice).  Se poate vedea cum acest fort a fost capabil să reziste de -a lungul istoriei , fiind format din pietre masive , porți și turnuri . Inițial intrarea se făcea în Tsaravets prin intermediul a trei porți uriașe, situate la intrarea centrală și construite pe un drum stâncos îngust.

Cetatea Tsarevets este embla orașului, este ceea ce îl face să fie asemuit cu Sighișoara. Odată ajuns pe pod admiră împrejurimile, și pornește într-o plimbare care te va umple de liniște și  bucurie la fiecare pas. Am explorat fiecared ungher al cetății, am admirat orașul de la înălțime, m-am încărcat de atât de multă energie de la verdele ce mă înconjura.

Poate m-ar fi ajutat mai mult dacă erau mai multe plăcute cu detalii istorice și posibilitatea de a luă un audio ghid însă trebuie să menționez despre organizarea ireproșabilă a domeniului, faptul că nu am găsit o singură hârtie aruncată pe jos și că puteai stă cu cel mai mare drag oriunde pe iarbă (nu știu dacă acest lucru se datora administrației locului sau faptului că turiștii au un mare respect față de istorie).

În mijlocul cetatetii se poate găsi și o veche catedrală, cu ziduri impunătoare, o bijuterie în mijlocul cetății. Totul pare  normal până aici însă supriza a vebit odată ajunsă în interiorul ei : picturi rupte parcă din tablourile moderniste, peise adunate parcă dintr-un muzeu de artă, nicidecum clasicele imagini murale dintr-o biserică.

Din punct de vedere artistic mi-a plăcut ceea ce am văzut, picturi destul e sumbre dar cu o încărcătură emoțională foarte mare; un mod extrem de original de a folosi lăcașul, fără nici o legătură cu obiectele de cult sau cu religia în general.

Am făcut un tur de jur împrejurul bisericii și am reușit să ne punem și o mică dorință lângă fântâna secată din spatele ei (nu, nu am aruncat nici o monedă:)).

După o plimbare de vreo 2 ore, am revenit către oraș să descoperim fiecare colțisor, să explorăm străduțele în pantă și să mai adaug câteva fotografii în portofoliul meu.

Dealul pe care e construită cetatea este foarte aproape de un centru mic dar plin de farmec și eleganță. Pe stradă principală sunt o mulțime de magazine cu suveniruri însă cel  mai mult m-au atras cele cu obiecte de artizanat hand made de la bijuterii la căni de cafea, farfurii sau produse cosmetice pe bază de trandafiri.

Vizitează monumentul lui Assen și savurează o cafea la barul muzeului de Artă

Din cameră de hotel vedeam direct ampreta erei comuniste asupra micului oraș, monumentul lui Assen, o statuie gigantică în inimă pădurii. Ne-a luat ceva timp să ne dăm seamă cum să ajungem acolo, deoarece este destul de complicat, asta după ce l-am fotografiat din fiecare colțisor ale orașului.

Momentul reprezintă testamentul dinatiei Assen, foarte frumos creat și de o mare valoare istorică. The Cei 4 călăreți îi reprezintă pe regii dinatiei Assen, care au condus zonă încă din din timpurile medievale, 1911-1241.  Sculptură a fost înălțat pentru a comemora cei 800 de ani capitală a Bulgariei ai Veliko Trnovo. Există chiar și o legendă care susține că poziția picioarelor caliilor este un simbol al modului în care se dezvoltă țara pe perioadă domniei fiecăruia dintre regii Assen: astfel, unul are doar două picioare pe sol , unul are trei și unul are patru (în timpul domniei primului rege țara era incă oarecum instabilă , în a două lucrurile au fost tot mai bine, și în ultima perioadă a existat stabilitate și prosperitate).

Mi-aș fi dorit să vizitez și muzeul de Artă, amplasat lângă monument, dar era închis la oră când am ajuns aici. Pe lângă faptul că am savurat o cafea delicioasă cu gheață și ne-am bucurat de muzică bună, pe vinil, am admirat și măsuțele mici, cu lumânări în borcane colorate, un apus fantastic și o panoramă asupra orașului minunată.

Mereu când călătoresc, pe perioade scurte, caut genul romanțat de hotel, mic, de familie, și neapărat cu un view fantastic. Toate acestea au fost clar îndeplinite de Gurko Hotel: cameră cu geamuri lărgi ce dădeau către Monumentul Assen și oferea i imaginea superbă, ghivece de muscate la fereastră, camere lărgi și un mic dejun savuros (atât de bogat că a ținut și loc de prânz).

Fă o oprire in Arbanassi înainte de a te intoarce acasă

Pentru că a fost un weekend minunat ne-am dorit să prelungim puțin întoarcerea acasă, să ne mai bucurăm puțin de sentimentul de scurtă vacanță așa că am decis să ne oprim la Arbanassi (găsit cu indicații exact în broșură hotelului).

Arbanassi  este un sătuc situat pe un platou înalt la 4 km de orașul Veliko Tarnovo . Acesta a  existat încă din timpul celui de al doilea stat bulgar ( 1185-1393 ) și era folosit de către cei bogați din Tarnovo pentru a-și construi reședințele de vară . Potrivit legendei, țarul din Tarnovo a bătut inclusiv monede aici .

Prima confirmare scrisă a existenței satului apare într- un decret al lui Suleiman Magnificul în 1538. Principalele activităti practicate de locuitorii din Arbanași, în timpul dominației otomane erau creșterea animalelor și comerțul dar și creșterea viermilor de mătase:). Un sat bogat care și-a păstrat o anumită eleganță și rafinament, cu „ulite” înguste, case văruite frumos în alb, bisericuțe mici de lemn sau piatră și cu mulți oameni foarte primitori.

Ne-am simțit că și cum am fi făcut o oprire în trecut doar pentru puțin timp, o incursiune în vremuri pline de legende.

Sunt fascinată de bisericuțele cu picturi vechi, locuri în care aș putea să îmi regăsesc credința demult ruinată de megalomania religiei.  Aceste mici lăcașuri de cult în care oamenii reușeau să vorbească cu divinitatea fără a avea nevoie de mii de metri pătrați de ziduri sau fără a investii milioane de „arginti” pentru a-și arată credința.

Atât pe drumul de la Veliko la Arbanassi dar și în sat am regăsit aceste mici clădiri încărcate de spiritualitate, subiect atât de bun pentru fotografiile mele.

Plimbându-ne pe străduțe am găsit  inclusiv un conac a cărui existența se împletește și cu istoria domnitorilor Țării Românești: conacul familiei Constantin Brâncoveanu. Am rămas uimită să citesc pe zidul fostului conac, azi restaurant și hotel, despre cunoscutul domnitor valah dar și despre alte familii reprezentative pentru Țara Românească, ce se retrăseseră pentru perioade scurte de timp în Arbanassi: Cantacuzino și Filipes.

Am încheiat acest weekend, care sper să fie primul din multe altele, promițându-ne că ne vom întoarce să mai explorăm puțin țara vecină, să ne lăsăm purtați pe străzi pietruite cu atât de multe povești:)

Istanbul – explozie de culoare și parfum

 Încă de când am văzut prima dată Istanbulul, m-a fascinat cu haosul său, cu explozia de culori și mirosuri tipice singurului oraș care se întinde pe două continente (Asia si Europa) legate printre ele de podul ce trece peste Bosfor.

Podul ce face legatura intre partea asiatica si cea europeana a Istanbului

Istanbul este unul dintre marile orașe ale lumii faimos pentru monumentele sale istorice și frumusețile pitorești. Minunata capitală turcească are o istorie de peste 2500 de ani, și încă de la înființarea sa pe această intersecție strategică a terenurilor și a mărilor, orașul a fost important punct comercial al lumii vechi.

Este locația perfectă pentru o scurtă escapadă de primăvară fie cu avionul (există atât low cost pe rută București – Istanbul) sau cu mașina personală ( cam maxim 9-10 ore de condus).

Asta  am ales să  fac cu prietenii mei anul trecut: un scurt city break la Istanbul, 4 zile de bătut orașul,  admirat partea veche  a  orașului,  delectat cu baclavale  pierdut vremea la cafele și ceaiuri parfumate.

Celebrul Turkish delight (rahat)

Să vedem deci ce putem facem câteva zile în minunata capitală și cum putem să ne organizăm cât mai bine, astfel încât să avem timp să vizităm aproape tot ce definește istoria și magia acestui oraș. Inutil să spun că Istanbulul este imens și să te pierzi în el nu este imposibil sau și, mai rău, să riști să stai mai mult în trafic decât vizitând obiective turistice.

Nu uita că hartă și măsurile de siguranță sunt absolut necesare într-o „nebunie” ca aceasta, unde fie și de la urlete de negustori sau claxoane de șoferi exasperați și tot ai toate șansele să te rătăcești:). Haos – așa aș descrie traficul turcesc.

De aceea primul sfat pe care îl dau (în cazul în care ați ajuns cu mașină personală) este să o parchezi undeva sigur (și pentru asta există un cost destul de măricel, necesar de altfel) și să străbateți Istanbulul cu mijloacele de transport în comun sau chiar pe jos (dacă ai o rezistentă foarte mare la efort:)).

Acum că am stabilit regulă de bază a unei vizite în Istanbul, să descoperim acele minunății istorice ce l-au făcut să fie una dintre destinațiile turistice preferate ale europenilor.

•  Descoperă magia moscheelor încărcate de cultură și istorie 

Orașul celor 2 continente e caracterizat de multitudinea lăcașelor de cult tipice unei țări musulmane, acestea fiind mai mult decât un simplu loc în care lumea se roagă: sunt simbolul unui popor care a condus jumate de Europă.

Fostul Constantinopol, pe  parcursul unui mileniu a fost stindardul civilizației și culturii europene medievale, păstrătoare ale tezaurului de cultură, artă și civilizație antică.

 Cel mai frumos apel de rugăciune pe care l-am ascultat a avut loc între Moscheea Albastră și Hagia Sophia (care, deși nu mai este o moschee, incă mai păstrează o cameră de rugăciune). Un singur muezin cântă o parte din rugăciune și apoi cel de-al doilea răspunde din celălalt minaret. A fost un lucru magic de experimentat, așa că dacă te afli în zonă, în timpul rugăciunii, îți sugerez să iei un loc pe una dintre băncile din parc pentru a asculta acest cântec  cutremurător.

 Începe turul acestor moschei vizitând bijuteria coroanei: Hagia Sofia

Hagea Sofia

Această minunată moschee a fost contruită între anii 532 și 537 și a fost martoră a peste 1000 de ani de istorie și civilizație. Bijuteria arhitecturală face legătura între epoca lui Constatin și Imperiul Otoman, fiind inițial biserică creștină și transformată abia apoi în moschee. În ziua de azi, Hagia Sofia este un muzeu laic și are doar o singură cameră destinată rugăciunii.

Clădirea este un simbolic eclectic al istoriei Istanbului, cu frumoase mozaicuri creștine, îmbinată genial cu caligrafia islamică. Biserică Sfântă Sofia, se poate vizită în cartierul Sultanahmet în fiecare zi de marți până duminică de la 9:30 pană la 04:00.

 Oprește-te și admiră Moscheea Albastră 

Mosheea Albastra

Piața din față moscheei albastre este mereu plină de turiști, poate mai mult decât de credincioși.

Ahmed Sultan a fost determinat să construiască o moschee care ar fi putut rivaliza cu Hagia Sophia, aflată în apropiere, și cei mai mulți ar fi de acord că el a realizat această sarcină cu succes – sau cel puțin a fost aproape. De la începutul anilor 1600, Moscheea Albastră a fost simbolul culturii musulmane turcești și devenit una dintre cele mai mari atracții  turistice din vechiul Constantinopol.

Mosheea Albastra

Dincolo de turiștii plini de admirație și dincolo de miile de aparate de fotografiat ce își îndreaptă obiectele către Moschee, ea este un sit religios, este locul în care mii de credincioși vin și se roagă, așa că regulile trebuie respectate de absolut toată lumea care îi călca pragul (fie în timpul rugăciunii sau în afară acesteia). Femeile ar trebui să poarte vălul musulman, așa cum este obiceiul – acesta se poate împrumută de aici fără probleme. În același timp, absolut toată lumea trebuie să pășească pe covoarele pufoase desculță, la ieșirea din moschee fiecare primind șosete de plastic și o pungă pentru a-și purta propriile încălțări.

Interiorul Moscheei Albastre

Denumirea vine de la culoarea cupolelor, de un albastru absolut magnific, acoperit cu modele aurite, ce te duc cu gândul la cerul înstelat. Eleganța, imensitatea, tăcerea pe care parcă o împune celor ce călca pe sub candelabrele sale, toate acestea o determină să rămană, după secole, simbolul măreției otomane.

Am văzut numeroase moschee în această excursie însă Moscheea Albastră mi s-a părut extravagantă și pioasă în același timp. Odată intrată în ea, am știut că orice alta pe care o voi vizita în Istanbul nu va mai putea să o echivaleze. Și așa a fost:).

•  Simte viață regală a imperiului Otoman vizitând Palatul Topkapi

Palatul Topkapi

Palatul Topkapi a servit sultanilor otomani între 1465-1856 şi este unul dintre cele populare atracţii din Istanbul. Palatul are o arhitectură strălucitoare, curţi interioare amenajate, exponate impresionante.  Topkapi a devenit oficial un muzeu în 1924, la scurt timp după sfârşitul erei otomane.

Curtea interioara a Palatului Topkapi

Palatul Topkapı era centrul administrativ educațional și de arta din centrul Imperiului, de la Mehmed Cuceritorul până la Sultan Abdulmecid, care a fost sultanul cu numarul 31:).

Cu toate că Palatul a fost abandonat de dinastia otomană, prin mutarea la Palatul Dolmabahçe la mijlocul secolului al 19-lea, Palatul Topkapı a fost protejat de importanța sa de fiecare dată. Palatul Topkapi a fost, de asemenea, reședința Haremului imperial.

Biletele se pot cumpăra fie separat, pentru fiecare dintre atracțiile din incită palatului sau pentru toate la un loc (din păcate nu există un discount dacă optezi pentru un singur bilet cumulativ). Oricare ar fi alegerea ta, trebuie să iei în considerare nu doar coada de la mașinile pentru bilete (se pot cumpără fie de la un ghișeu sau de la roboței) ci și cozile infernale care se vor crea în față fiecăreia dintre expoziții.

Grădinile palatulului sunt pline de flori și palmieri, porțile care se deschid pentru a face legătura între o curte și cealaltă, dau către Bosfost și te fac să visezi, fie și pentru o secundă, la povești cu sultani puternici, regine decăzute și haremuri pline de concubine frumoase.

•  Continuă să descoperi bogăția Imperiului Otoman în Palatul Dolmabahçe

Palatul Dolmabahce

Palatul Dolmabahce a fos construit în secolul 19-lea și este unul dintre palatele cele mai strălucitoare din lume.  Acesta a fost centrul administrativ al defunctului Imperiului Otoman, ultimul sultan otoman având reședința acolo.

Gradinile luxuriante – palatul Dolmabahce

După fondarea Republicii Turcia, la Ankara, Mustafa Kemal Ataturk (marele lor erou național) a transferat toate funcțiile guvernamentale aici iar  în vizitele sale la Istanbul, ocupa doar o cameră mică, la Palatul Dolmabahce. Noua replublică trebuia să renunțe la somptuozitatea și grandomania vechiului imperiu, însă palatul a rămas simbolul eleganței și rafinamentului.

Palatul găzduiește enorm de multe colecții de pictură și tapiserie dar și, cel mai mare candelabru din lume. Acesta, făcut în întregime din cristal, a fost trimis cadou de către Regina Victoria a Angliei, și este creat  din 750 de becuri cu o greutate de 4,5 tone.

•   Fă o plimbare cu vaportul pe Bosfor și admiră imesitatea orașului   

Înainte de a te urca pe vapor, savurează un sandviș cu scrumbie afumată și lămâie. Aici vin pescarii cu pește proaspăt pescuit din Bosfor, pe care îl pun pe grătar și îl servesc cu varză, lămâie și pâine proaspătă. Nu arată deloc fancy și nici prea igienic:) însă pot spune că a fost cel mai bun și savuros sandviș cu pește la grătar mancat vreodată:).

Pescuitul la apus de soare

Scrumbie proaspata la gratar pe malul Bosforului

Plimbarea pe Bosfor te va face să înțelegi de ce acest oraș a putut fi capitală unui Imperiu: Palatul Dolmabahçe, ruinele Rumeli, Turnul Maiden, și multe moschei, vile și grădini, toate acestea îți vor desena „harta” fostului Constantinopol din mersul lin al vaporului.

Peisaj de pe vapor

Am stat pe puntea vaporului timp de o oră și nu m-am putut sătura să admir priveliștea, să descopăr minunății arhitecturale pe ambele părți ale Bosforului, să caut diferență între partea elegantă Europeană și cea antică Asiatică.

• Negociează chilipiruri în Marele Bazar

Marele Bazar din Istanbul este un loc pentru cumpărătorii care au o pasiune de a negocia fiecare bănuț. Cu  mult peste 3.000 de magazine pe o suprafață de 61 de străzi, acest loc este amețitor. Vei observa că unele alei se specializează pe anumite mărfuri: genți de piele, obiece de argint, covoare, ceramică sau condimente. Majoritatea lucrurilor pe care le vei găsi aici sunt fake  ale unor nume din industria modei dar ceea ce cred că atrage cel mult, este acea nebunie de negocia orice, un fel de concurs cu cine țipa mai  tare: clientul sau vânzătorul:).

Trebuie să recunosc că a fost o experiență, una care nu mi-a adus prea mult beneficiu financiar deoarece unele suveniruri erau mai scumpe aici (fie și după negociat) decât la unele tarabe din centrul orașului:). Dar nu ești turist adevărat dacă nu ai fost păcălit măcar o data în Turcia:).

•  Pierde-te în Bazarul Egiptean de Mirodenii 

Condimente, fructe uscate, brânzeturi, mezeluri, gemuri, nuci și semințe, rahatul turcesc cu numeroase gusturi (Turkish Delight) și alte alimente umplu cele mai multe magazine.

Nu e de mirare că aceasta este spațiul prim de vânzare cu amănuntul, chiar la capătul sudic al podului Galata de pe Cornul de Aur, în districtul Eminonu, chiar lângă Moscheea Noua (Yeni Cami).

Ceea ce m-a fascinat a fost că fiecare neguctor încerca să ne convingă să cumpărăm marfa lor, oferindu-ne să gustăm ceea ce aveau la taraba lor. După vreo 2 ore bune de plimbat printre tarabe, cântăream cu câteva kilograme mai mult de la baclavale, rahat, fistic și saraili. 

Tot aici poți savura gustoasele fresh uri de rodie, tipic turcești, și să te bucuri de fructele proapete ce atârnă elegant la fiecare tarabă.

•  Savurează mâncarea turcească 

Așa cum spuneam la începutul acestei relatări, Turcia e parfum și e culoare și, mai ales, e gust:). Un gust de mâncare codimentată, plină de savoare și de pasiunea pentru gătit. Eu sunt din Dobrogea așa că am crescut cu aceste feluri de mâncare, bunica gătind foarte des suberek, musaka și baclavale:).

Cea mai bună mâncare pe care am servit-o a fost în acele „bodegi” de la marginea străzii, în care turiștii evită să intre. Doar în aceste locații kebab ul (iskender kebab) are gust autentic, Ayran ul e proaspăt și chelnerii (deobicei mici afaceri de familie) sunt cei mai fericiți să vadă turiști. Nu am fost țepuiti la preț (asta dupa ce în prima zi platisem mult și plecasem flămânzi dintr-un restaurant chiar elegant). Ne-am intors timp de 4 zile datorită ospitalității și bucuriei cu care eram întâmpinați la aceeași veche „bodegă” din Taksim:) .

Donner Kebab sau Iskender avea un gust absolut senzaținal pană și pentru o fată ca mine, care evită carnea de oaie, servit alături de un pahar mare de Ayran. Bineînțeles se poate face și cu carne de pui, vită sau chiar vegetarian însă rețetă autentică e cu oaie. Am băut cafea turcească la nisip sau ceai negru servit cu 2 cubulețe de zahăr în pahare pictate manual.

 Dar ce ar fi Turcia fără dulciurile ei puternic însiropate, cu gust de fistic și migale sau miere?! Așa că dincolo de alte feluri de mâncare, eu am savurat din plin deserturile: budincă de orez cu de dulceața de trandafir (Sütlaç), baclavale, saraili, înghețată turcească ușor lipicioasă dar atât de bună (dondurma) sau fructe proaspete.

•  Plimbă-te pe bulevardul Taksim și nu îți refuza o sesiune de shopping 

Taksim este strada lor principală de shopping, cu mărci pentru buzunarul tuturor. Piața Taksim a fost inițial punctul în care erau colectate rezervele de apa din alte părți ale orașului (de unde și numele – rezervor de apă). Această utilizare a zonei a fost stabilită de către Sultan Mahmud I.
Este un cartier turistic și de agrement, renumit pentru restaurante, magazine și hoteluri. Acesta este considerat inimă Istanbulului modern, cu stația centrală a rețelei de metrou din Istanbul. Într-una dintre zile poți merge să te bucuri de viață de noapte într-un bar cu muzică live.

Tot ceea ce am scris mai sus arată cât de frumos și minunat și colorat e Istanbulul: tot ceea ce trebuie să ne determine să fugim câteva zile și să ne pierdem pe străzi și străduțe:). Însă nu trebuie să uităm că mergem într-o altă cultură, și oricât de europenizat e orașul, și oricât de bine dezvoltat economic, este până la urmă o urbe musulmană. Așa că trebuie să ținem cont să ne purtăm adecvat, să respectăm regulile nescrise la intrarea în moscheei, să îmbrăcăm decent încât să nu atragem priviri pe stradă.

Noi am ales un hotel, care pe booking.com, arată foarte bine dar care în realitate ne-a dat foarte multe emoții de la început. Situat, în teorie, foare aproape de Taksim, acesta se afla de fapt pe o strădută care ne-a dat emoții, lipsit de sigurantă și într-o zonă în care nu îți doreai să te pierzi după apusul soarelui. Cirrus Blue Suites s-a dovenit în prima fază o dezamăgire pentru mine și prietenii mei dar, după o ceartă cu managerul, am reușit să obținem camere foarte curate și chiar și un coș cu fructe :).

Dacă ai rezolvat toate chestiunile logistice (transport și cazare), încearcă doar să te bucuri de viața Istanbului: vie și animată:) .