Avem o noua locatie
Pentru a urmari articolele Travelfunpassion va invit sa utilizati noua adresa: http://www.travelfunpassion.com
Acolo veti gasi noile povesti de la „fata cu viata in valiza”.
Va multumesc frumos
Pentru a urmari articolele Travelfunpassion va invit sa utilizati noua adresa: http://www.travelfunpassion.com
Acolo veti gasi noile povesti de la „fata cu viata in valiza”.
Va multumesc frumos
În ultima perioadă am încercat să găsesc soluții de weekend, în vecinătatea Bucureștiului, scurte destinații turistice de o zi.
De fiecare data când un bucureștean își dorește să iasă puțin din oraș, dă o fugă la Snagov, Știrbei sau Mogoșoaia; însă am descoperit că există și alte variante, mai puțin aglomerate si la fel de intersante ca acestea. Azi voi vorbi despre Palatul Ghica de la Caciulați si despre Palatul Brancovenesc de la Potlogi.
Cele doua palate mi-au arătat ca uneori putem să ne respectăm comorile iar uneori, lăsați în lupta intereselor politice sau economice, distrugem ceea ce ar putea să ducă la creșterea turismului românesc.
Voi incepe cu exemplu de ASA NU, doar pentru a incheia apoi relatarea intr-o nota de optimism si speranta pentru ASA DA.
Palatul Ghica de la Caciulați – sau cum dezinteresul poate sa distrugă o pagina de istorie
Despre Palatul Ghica de la Caciulați mi-a tot povestit un prieten, îndemnându-mă să ajung și să fac cât mai multe fotografii. Într-o zi însorită a acestei luni am decis să mă urc în mașină și să descopar acest loc, uitat de vreme, încărcat cu povești frumoase dar și macabre.
Satul Caciulați se află la doar 40 min de condus de oraș iar palatul e situat pe strada principală, slab indicat dar ușor de găsit (waze ul funcționează perfect așa că îl poți seta să te ducă direct la destinația dorită).
Ceea ce trebuie să știi e că porțile palatului stau mereu închise însă, dacă ești politicos și drăguț cu paznicii , poți intra,, nu doar în grădină dar chiar în interiorul acestuia.
Clădirea s-a menținut ok dat fiind că în momentul de față pare doar o altă comoară arhitecturală lăsată în paragină de către autorități (se află acum în proprietatea Academiei Române însă lucrările de restaurare lipsesc cu desăvârșire).
Palatul este foarte frumos, ridicarea sa a fost demarată la începutul secolului al XIX-lea (de către Dimitrie Ghica) iar finalizarea s-a făcut abia în 1834, fiind lăsat moștenire fiiului său, domnitorul Alexandru Ghica.
Mi-a plăcut enorm încă din momentul în care am intrat pe poartă și am admirat cărarea protejată de copaci, fântâna din fața clădirii și scările frumos aranjate ce mi-au purtat pașii către ceea ce a fost, cândva, una dintre cele mai elegante clădiri de lângă capitală. Ceea ce m-a uimit e că, deși lăsat în ruină, majoritatea camerelor au mobilier elegant, vechi, ce restaurat ar putea fi de o valoare inestimabilă.
În continuare m-a șocat lipsa de interes a autorităților să protejeze un patrimoniu cultural, care, în afară țării, ar fi fost mai mult decât apreciat.
Dar dincolo de ceea ce a reprezentat palatul pe vremea lui Ghica, să nu uităm că a jucat un rol destul de important și în perioadă comunistă: fiind naționalizat (1984) și transformat în sediu al Securității. Locul este împânzit de legende, multe dintre acestea fiind alimentate de rețeaua de tunele care leagă palatul de biserică sau de clădirile administrative (galeria din curtea bisericii a apărut în urma surpării de teren și a demonstrat că aceste tuneluri chiar există ). Unul dintre cele mai mari „mistere” neelucidate de la Palatului de la Caciulați este acela legat de scheletele care au fost descoperite în 1983, când se făceau săpături în curtea moșiei. Nimeni nu a răspuns încă tuturor întrebărilor apărute nu doar atunci, dar și zece ani mai târziu când alte schelete de femei, copii sau bărbați au fost găsite pe terenul palatului.
Dată fiind și locația sa extrem de izolată de sat, pe vremea securității, se spune că, în camerele de la subsol se făceau numeroase torturi pentru a obține toate mărturiile (fie ele false sau adevărate) de care avea nevoie sistemul comunist pentru a crea cât mai multă panică.
M-am plimbat dintr-o cameră în altă, am ieșit în curtea palatului să fac numeroase fotografii, să mă plimb prin codrii de lângă clădire, să visez la o lume apusă, cu multe povești încă nespuse. În ultimii ani, aflat în propietatea Academiei, palatul a fost puțin folosit, închiriat de câteva ori pentru diferite companii de film (atât producții românesti cât și străine cu actori cunoscuți – de expl Andy Garcia).
Sper că, la un moment dat, se vor face investițiile necesare pentru a pune această clădire pe harta turismului românesc, să nu asistăm la o altă distrugere a istoriei din cauza nepăsării autorităților sau a razboialeor politice (exemplul Cazinoului de la Constanța).
După câteva ore petrecute pentru a vizita domeniul Ghica, m-am retras către lacul de la Snagov pentru a admira un apus superb și a face o lungă plimbare în liniște, bucurându-mă de aerul curat și rece al toamnei.
Palatul Brâncovenesc de la Potlogi – exemplul pozitiv că se poate respecta moșterirea trecutului
Pentru a putea ajunge aici trebuie să ieși pe A1 pentru câțiva km și să urmezi indicatorul pentru Corbii Mari. Încă de la intrarea în curtea palatului am observat asemănarea izbitoare între arhitectura acestui palat și a celui de la Mogoșoaia (grădinile, coloanele, biserica).
După plata biletului (1o ron), o doamnă ghid ne-a însoțit pe tot parcursul vizitei și, deși vizitele ghidate se fac doar pentru un grup de minim 10 persoane, ne-a răspuns extraordinar de calm la oricare dintre întrebări. În ziua în care am ajuns la palat, se ținea o conferință pe teme istorice, cu participare atât din partea Facultății de Istorie din București cât și a unor universități din afara țării. Din cauza acestui eveniment nu am putut vedea toate camerele însă m-a bucurat enorm că azi, după atâția ani de paragină, palatul acesta a putut să ajungă la nivelul de a găzdui astfel de evenimente.
Ceea ce am aflat de la doamna ghid dar și de la colega sa (muzeolog) m-a umplut de speranța că mai există oameni ce pun suflet în meseria lor, pun pasiune atunci când vorbesc despre istorie. Am reușit nu doar să aflu cât mai multe detalii despre palatul de la Potlogi dar și despre alte locații superbe, lăsate pradă uitării (pentru a le vizita voi apela cu drag la doamna muzeolog Irina, cea care a fost mai mult decât dornică să ofere suportul său).
Constantin Brâncoveanu a ctitorit numeroase palate și biserici și a susținut enorm viața culturală din Țara Românească. Palatul de la Potlogi este primul dintre cele 4 construite de voievod pentru fii săi (mult mai puțin cunoscut decât cel de la Mogoșoaia), ridicat în 1689 și dat în folosință, pentru prima dată, în 1699.
Istoria palatului de la Potlogi a fost marcată de câteva tragedii care au dus la distrugerea acestuia până acum câțiva ani, când a intrat într-un vast plan de reconstrucție. După uciderea lui Constantin Brâncoveanu de către turci, aceștia au prădat locația de toate comorile sale iar palatul a rămas al familiei Brâncoveanu până la stingerea și ultimului urmaș, trecând apoi în propietatea familiei Bibescu și devastat în totalitate de către localnici.
Palatul a avut câteva restaurări de-a lungul vremii, care au fost oprite fie din porunca Elenei Ceasusescu sau din lipsă de fonduri însă, începând cu 2014 , s-au obținut banii din proiecte europene, astfel că în 2016 acesta s-a redeschis publicului. Nu numai că a fost restaurat respesctând linia arhitecturii brâncovenești dar a și fost mobilat cu obiecte ce au aparținut domnitorului (cameră regală, cameră de scris, cameră reginei).
În curtea palatului se află și mica bisericuță din timpul voievodului, 1683, reconstruită să respecte canoane religioase, 1904. De ce spun acest lucru, cu părere de rău? Inițial bisericăa avea o singură turlă, pictată manual, cu simbolurile specifice vremii (inclusiv portretul domniței și a celor 6 fiice).
Odată refăcută, bisericii i s-a adăugat nu doar o a două turlă dar și o parte nouă, pictată complet și frumos împodobită (mult și aurit). Ceea ce mi-a plăcut mie însă, este intrarea păstrată în formă sa originală, cu câteva picturi clasice perioadei brancovenesti dar de o simplitate absolută, în total contrast cu partea cea nouă. Băiatul care se afla în interiorul bisericii mi-a oferit deschis cât mai multe detalii despre istoria lacașului și a fost extrem de politicos și deschis încât să accepte comentariul meu legat de discrepanța dintre cele două stiluri. Din păcate nu am putut face fotografii înăuntru și nici explicația nu a fost foarte clară (dat fiind că nici el nu a știut să îmi spună de ce e interzis să fac poze în biserică dar nu în palat).
Palatul Brâncovenesc de la Potlogi a reprezentat o supriză foarte frumoasă pentru mine, o plimbare care mi-a arătat că țara aceasta are atât de multe comorii ascunse.
Să sperăm însă că se vor face investiții și vom vedea din ce în ce mai multe exemple pozitive că acest palat: reconstruit practic de la zero (atașez câteva fotografii ale acestuia din 2008 – primite de la un prieten care mi-a și indicat să vizitez zonă).
Voi încerca să continuu istoria România Magică și să găsesc cât mai multe locuri frumoase despre care să scriu.
România are locurile sale magice și m-am hotărât să spun câteva cuvinte despre cum le văd eu, cum le percep și, mai ales, care este impresia pe care mi-au lăsat-o. În această vară am descoperit câteva cu adevărat pline de liniște și frumos, locuri de care, spre rușinea mea, nu am știut până acum câteva săptămâni: culele boierești din Vrancea.
Trecusem de câteva ori prin Horezu de-a lungul timpului dar mă opream doar să cumpăr ceva vase de ceramică și atât. Eram ca acel turist care se duce mereu la ceea ce este super cunoscut („ pomul lăudat”), fără să încerce să descopere și locurile mai ascunse privirilor. Norocul meu a fost că o colegă, știind că voi petrece un weekend la Horezu, mi-a vorbit de Culele de la Maldaresti și de peștera de la Polovragi și m-a convins că merită să fac o scurtă oprire :).
Să vedem deci ce se poate face pentru 2 zile 🙂 pe aceste meleaguri oltenești.
Cumpără o mică amintire din Horezu
Acesta este un orășel destul de drăguț, curat și cochet, recunoscut în toată țara și nu numai pentru artiștii săi olari și celebra ceramică ce îi poartă numele.
La intrarea în localitate poți găsi zeci de tarabe de o parte și de alta drumului, unde se cumpară de la străchini de lut autentice românești la diferite obiecte ce nu au nici o legătură cu arta și cultura noastră (cunoscutele „chinezarii”).
Prietenii din zonă ne-au sfătuit de unde să achiziționăm obiecte cu adevărat autentice și așa am ajuns la cunoscutul magazin în formă de oală de lut. Cu prețuri puțin peste media zonei dar cu un design deosebit, acesta este mereu plin de turiști atât pentru ceea ce vinde dar, mai ales, pentru frumoasa grădină de lângă, decorată în stil pur oltenesc.
În țarcul de lângă grădină am găsit unul dintre cei mai jucăuși câini din zonă, un labrador adorabil care a stat la sesiunea foto mai ceva decât orice alt model 🙂.
Ceea ce trebuie știut e că vasele originale de Horezu sunt caracterizate de simbolul cocoșului, simbol ce apare pe majoritatea dintre ele alături de alte elemente specifice ceramicii oltenești precum șerpi, stele, flori, frunze, pomul vieții sau coada de păun. Culorile cele mai des întâlnite în modelarea ceramicii de Horezu sunt roșu și galbenul, reprezentând prosperitatea.
Am fost cazate la o pensiune foarte cochetă, ușor romanțată și cu un personal extrem de primitor, Pensiunea Siva ( http://www.pensiuneasiva.ro/). O recomand pentru modul în care am fost primite dar și pentru micul dejun delicios pe care îl oferă în fiecare dimineață.
Fă o plimbare matinală la Peștera Polovragi
Știam că în apropiere de Horezu se află 2 mari peșteri: cea de la Polovragi și cea a Muierii, ambele deosebite și admirate de către iubitorii de speologie. Cum am nimerit în weekendul cu 15 august, peste tot era foarte aglomerat, semn că românii investesc în turismul românesc; mai rămâne ca și turismul românesc să respecte românii :). La peștera Muierii nu am putut intra deoarece biletele erau rezervate pentru câteva ore în avans așa că am decis să facem cale întoarsă și să mergem la Polovragi.
Drumul e unul chiar plăcut până la Mănăstirea Polovragi, ne-am lăsat conduse de Waze și bine am făcut deoarece este cea mai rapidă și inteligentă soluție dacă nu cunoaștem încă bine drumurile țării:).
Mănăstirea este așezată în apropiere de Baia de Fier, la poalele Munților Parâng, și oferă o oază de liniște și pace, cu o curte interioară îngrijită impecabil și plină de flori multicolore. Pentru mine a reprezentat o surpriză foarte frumoasă (având o experiență ușor neplăcută într-un alt weekend la Mănăstirea Bușteni).
Ne-am plimbat puțin, bucurându-ne de răcoare și am făcut câteva fotografii apoi am decis să ne îndreptăm către destinația dorită: peștera din inimă munților.
Citisem că distanța de la parcarea din fața mănăstirii până la peșteră este de 500 de metri, un drum prăfuit și neamenajat dar vremea era cu adevărat plăcută și pe margine era plin de tufișuri cu zmeură și mure (da, nu am rezistat și m-am cocoțat puțin pentru aceste delicii).
Ceea ce vreau să spun e că până la peșteră am reușit să mă enervez instant: deși era peste tot scris că accesul e interzis cu mașina (din motive foarte bine întemeiate cum ar fi drumul îngust, posibilitatea de a cădea pietre și imposibilitatea de intrare a unor salvări în cazuri de urgență majoră), au existat numeroase persoane care s-au considerat mai presus de lege și pentru a nu face 3 pași, au preferat să intre cu automobilele.
Ne-am simțit în minoritate dar am mers oricum pe jos, respectând semnele și logica din spatele lor (inutil de spus că la intrarea în peșteră erau mai multe mașini decât turiști dar asta este o altă poveste 😦 .
Am aflat de la ghid că la Polovragi s-a născut legenda lui ZamolxeJ, liderul geto-dacilor. Acesta ar fi locuit în peștera din inima muntelui și își putea schimba înfățișarea de fiecare dată dar avea un loc special al său, plin de încărcătură spirituală, care azi se numește simplu Tronul lui Zamolxe. Numele peșterii dar și al întregii localități vine de la o plantă medicinală, folosită de vrancii vremii, care se chema povragă, polvragă, sau polovragă.
Sunt 500 de metri de galerie ce se pot vizită cu ghid și fără o pregătire temeinică din cei 10 km de peșteră săpați în munte, cealată bucată fiind deschisă vizitării doar cu un antrenament anterior din cauza gradului de dificultate.
A meritat să facem această oprire și a meritat să ascultăm un ghid pasionat de meseria lui, cu numeroase povești și legende pregătite pentru a atrage atenția și celor mai „aerieni”vizitatori.
Oprește-te într-un colț de rai: Culele din complexul de la Măldărești
Complexul de la Măldărești reunește mai multe vechi case boierești, cunoscute cu termenul de „Cule”, 3 dintre acestea sunt menținute încă într-o stare excepțională: Culele Greceanu, Duca, precum și Casa Memorială I.G.Duca.
Când am ajuns la complex, doamna ghid (o altă supriză foarte frumoasă alături de cea de la Polovragi) deja făcea un tur al așezărilor cu un grup mic de turiști și ne-a invitat și pe noi să mergem împreună cu ei (deși încă nu plătisem un bilet). Abia la sfârșitul vizitei am plătit 4 ron biletul de acces și 10 taxa de fotografiere.
Am aflat în turul ghidat că termenul de „cula” derivă din turcescul „kule”, ceea ce însemna un turn de apărare dar în zona noastră cuvântul poate însemna și așezare în formă de turn, cu o scară interioară de acces. Deși forma aceasta de casă a fost extrem de răspândită în Balcani (în special Bulgaria, Serbia sau Albania), în România o putem vedea doar în Oltenia sau Muntenia. Aceste case erau ridicate de către familiile de boieri pentru a se apăra în fața atacurilor haiducilor, fiind atât de rezistente că încă mai există și azi într-o stare impecabilă.
Pe o poartă uriașa de lemn, sculptată cu modele vechi oltenești se intră în grădina „fermecata” unde se pot găsi Cula Duca și casa memorială I.G Ducă. Fără a intra în mod deosebil în istoria fiecăreia dintre acestea, presărată cu legende și povești de amor (căpitanul Maldăr, fata boierilor și niște turci:), pot spune că am rămas uimită în fața acestui colț de rai.
Cula Măldărescu (cumpărată de Duca în 1912) a fost construită în 1827 și are o structură nemodificată încă de atunci: cu o scară mare interiorară, cu pereți de un alb strălucitor, cu mobilă pierdută în istorie (chiar dacă nu e cea originală, distrusă de-a lungul vremii).
Alături de aceasta se află Casa memorială I.G Ducă, construită în 1912, ca și casă de vacanță, este simbolul faptului că dragostea unui singur om pentru aceste locuri poate salva o bucată de istorie de la uitare.
Cula Greuceanu, la 2 minute de grădina culelor Duca, este cea mai veche din România, ridicată în jurul anului 1512.
Vechea casă boierească a fost folosită și pentru filmările de la Aferim, în interiorul său găsindu-se și colecția de costume folosite la filmări.
A fost o experiență foarte interesantă să mă plimb prin cămăruțele vopsite în alb și să îmi aduc aminte scenele care m-au impresionat din film.
Încheie această plimbare cu o băutură răcoritoare de soc la Conacul lui Maldăr (http://www.conaculmaldar.ro), fostă casă boierească transformată acum într-un mic hotel/ han.
Când am intrat în curtea conacului mi-am dat seama că acesta este locul care mi-ar plăcea să definească România: elegant, liniștit, colorat, curat, cu un aer boieresc, cu oameni primitori și deschiși. Așa cum a spus amica mea, mă aflam într-un mediu pur românesc rupt parcă din filmele vechi italiene :).
Chiar dacă nu ești cazat aici, oprește-te să iei un prânz savuros (cu o rezervare înainte deoarece au un meniu special în fiecare zi) și bucură-te de liniște și frumos. Noi am comandat o supă de morcovi cu pâinici calde de chimen (absolut delicioase), asezonate de o socată și o cafea special făcută cu gust profund de rom.
Nu am vizitat conacul în interior însă, sigur, mă voi întoarce să stau măcar o noapte în camere mobilate cu obiecte de colecție, refăcute în linia vremii.
Ne-am întors la București cu un sentiment absolut plăcut că și „la noi se poate” dar că trebuie voința, educație și bun simț :).